14 mai 2018

Ideologia iezuismului neo-marxist (începuturi)!

Protester INTERRUPTS Juncker's speech as EU chief DEFENDS Marx over legacy of 'atrocities'!

Președintele Comisiei Europene a livrat un discurs pasional în apărarea ideologului comunismului, Karl Marx, în momentul comemorării a 200 de ani de la nașterea acesuia. Chiar dacă membri ai Congresului american, dar și numeroși demnitari din foste țări comuniste i-au cerut președintelui Juncker să nu participe la aniversarea lui Marx, acesta nu a ținut cont de critici! 


COMUNÍSM s. n. 1. Orînduirea socială superioară care urmează după doborîrea capitalismului, ca rezultat al victoriei revoluției proletare și al instaurării dictaturii proletariatului; în această orînduire nu există exploatarea omului de către om și mijloacele de producție sînt proprietate socialistă; în dezvoltarea sa, această orînduire trece prin două faze, dintre care prima e faza socialismului (v. socialism); în a doua fază, cea a comunismului deplin, se va aplica principiul: de Ia fiecare după capacitățile sale, fiecăruia după nevoile sale; nu vor mai exista diferențe de clasă, vor dispărea deosebirile esențiale dintre sat și oraș, dintre munca fizică și cea intelectuală, știința și arta vor ajunge la o înflorire deplină, iar individul va deveni cu adevărat liber. În comparație cu capitalismul, comunismul înseamnă o productivitate a muncii superioară, obținută de muncitorii liberi, conștienți, uniți, care folosesc o tehnică înaintată. LENIN, O.A. II 490. Trecerea de la societatea capitalistă, care se dezvoltă spre comunism, la societatea comunistă e cu neputință fără o «perioadă politică de tranziție», iar statul acestei perioade poate fi numai dictatura revoluționară a proletariatului. LENIN, STAT. REV. 99. Principiul comunismului constă în faptul că în societatea comunistă fiecare muncește după capacitățile sale și primește articolele de consum nu după munca depusă de el, ci după nevoile pe care le are un om ridicat din punct de vedere cultural. STALIN, PROBL. LEN. 514. ◊ Comunism de război = politică a dictaturii proletariatului, impusă de condițiile de război și de intervenție, o politică care urmărește stabilirea unui schimb direct de produse între oraș și sat nu prin intermediul pieței, ci în afara pieței, prin măsuri de ordin mai ales extraeconomic și în parte cu caracter militar și care are drept scop organizarea unei repartiții a produselor care să poată asigura aprovizionarea armatelor revoluționare de pe front și a muncitorilor din spatele frontului. STALIN, O. XI 160. 2. Ideologia, teoria înfăptuirii orînduirii comuniste. Comunismul nu este o simplă doctrină de partid a clasei muncitoare, ci o teorie a cărei țintă finală este eliberarea întregii societăți, inclusiv a capitaliștilor, din cadrul îngust al actualelor relații. MARX-ENGELS

ps. Când citezi din Marx nu poți să nu-l menționezi și pe Engels pentru-că erau poponari și probabil când au gândit ideologia comunistă erau cu pula-n cur amândoi!
"Cînd, în cursul dezvoltării, vor fi dispărut deosebirile de clasă şi întreaga producţie va fi fost concentrată în mîinile indivizilor asociaţi, atunci puterea publică îşi va pierde caracterul ei politic. În sensul propriu al cuvîntului, puterea politică este puterea organizată a unei clase pentru asuprirea alteia. Dacă proletariatul, în lupta sa împotriva burgheziei, se uneşte în mod necesar ca clasă, dacă, prin revoluţie, devine clasă dominantă şi, ca clasă dominantă, desfiinţează vechile relaţii de producţie făcînd uz de forţă, atunci el desfiinţează, o dată cu aceste relaţii de producţie, şi condiţiile de existenţă ale antagonismului de clasă, ale claselor în genere, şi, prin aceasta, propria sa dominaţie de clasă.

Locul vechii societăţii burgheze, cu clasele şi antagonismele ei de clasă, îl ia o asociaţie în cadrul căreia dezvoltarea liberă a fiecăruia este condiţia pentru dezvoltarea liberă a tuturora." (Karl Marx şi Friedrich Engels: Manifestul Partidului Comunist)
"În faza superioară a societăţii comuniste, după ce va dispărea subordonarea înrobitoare a indivizilor faţă de diviziunea muncii şi, o dată cu ea, opoziţia dintre munca intelectuală şi munca fizică; cînd munca va înceta să mai fie numai un mijloc de existenţă şi va deveni ea însăşi prima necesitate vitală; cînd alături de dezvoltarea multilaterală a indivizilor vor creşte şi forţele de producţie, iar toate izvoarele avuţiei colective vor tîşni ca un torent - abia atunci limitele înguste ale dreptului burghez vor putea fi cu totul depăşite şi societatea va putea înscrie pe stindardele ei: de la fiecare după capacităţi, fiecăruia după nevoi!" (Karl Marx: Critica Programului de la Gotha) 
Luptă de clasă, manifestare în raporturile dintre clasele antagoniste a contradicţiilor obiective dintre interesele lor fundamentale.
Situaţia diferită a claselor în sistemul producţiei materiale generează inevitabil contradicţii între interesele lor fundamentale. Aceste contradicţii au un caracter obiectiv şi se manifestă, atunci cînd sînt ireductibile, prin lupta de clasă, care cuprinde principalele sfere ale vieţii sociale: politică, economică, ideologică.

Izvorul esenţial al luptei de clasă în toate formaţiunile sociale antagoniste este proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie care împarte societatea în proprietari şi deposedaţi, în exploatatori şi exploataţi, în asupritori şi asupriţi. Lupta de clasă străbate toată istoria societăţilor împărţite în clase antagoniste; în fiecare dintre aceste societăţi, lupta de clasă cunoaşte însă o serie de particularităţi, decurgînd din caracterul modului de producţie şi din specificul structurii de clasă a orînduirii respective.

Întrucît puterea politică a clasei economiceşte dominantă este principalul instrument pentru menţinerea şi consolidarea poziţiei sale, lupta claselor asuprite împotriva celor asupritoare devine o luptă politică, îndreptată spre cucerirea puterii. Forma cea mai înaltă a lupta de clasă este revoluţia socială, prin care se relizează trecerea de la o formaţiune socială la una nouă.

Lupta de clasă este o lege obiectivă proprie modurilor de producţie bazate pe raporturi sociale antagoniste; ea constituie forţa motrice a dezvoltării societăţilor bazate pe asemenea moduri de producţie. Karl Marx şi Friedrich Engels au dat, pentru prima dată în istoria gîndirii social-politice, o explicaţie ştiinţifică a luptei de clasă, au demonstrat caracterul său legic şi istoric. Ei au arătat că „istoria tuturor societăţilor de pînă azi este istoria luptelor de clasă“.
Poziţia comuniştilor faţă de diferitele partide de opoziţie
În cadrul formaţiunilor sociale, socialismul înseamnă modificarea naturii claselor sociale, a intereselor fundamentale ale acestora şi determină - pentru prima oară - instaurarea unor raporturi sociale noi între clase; caracterul omogen al structurii de clasă în socialism determină trecerea de la raporturi de luptă între clase, la raporturi de unitate politică şi ideologică, temeiul acestei unităţi constituindu-l comunitatea intereselor care tinde spre omogenizare.
După cele spuse în capitolul II, poziţia comuniştilor faţă de partidele muncitoreşti deja constituite, adică poziţia faţă de cartiştii din Anglia şi faţă de adepţii reformei agrare din America de Nord, se înţelege de la sine.

Comuniştii luptă pentru înfăptuirea scopurilor şi intereselor imediate ale clasei muncitoare, dar ei reprezintă totodată viitorul mişcării în mişcarea prezentă. În Franţa comuniştii se alătură partidului socialist-democrat împotriva burgheziei conservatoare şi radicale, fără a renunţa însă prin aceasta la dreptul de a avea o atitudine critică faţă de frazele şi iluziile care îşi au obîrşia în tradiţia revoluţionară.

În Elveţia ei sprijină pe radicali, fără a pierde însă din vedere că acest partid se compune din elemente contradictorii, în parte socialişti democraţi, în înţelesul francez, în parte burghezi radicali.

Printre polonezi, comuniştii susţin partidul care consideră revoluţia agrară ca o condiţie a eliberării naţionale, acelaşi partid care a fost sufletul insurecţiei din Cracovia în 1846.

În Germania, atunci cînd burghezia are o atitudine revoluţionară, partidul comunist luptă alături de ea, împotriva monarhiei absolute, a proprietăţii funciare feudale şi a spiritului mic-burghez.

Nici o clipă însă partidul nu încetează să dezvolte printre muncitori o conştiinţă cît mai limpede asupra antagonismului ostil dintre burghezie şi proletariat, pentru ca muncitorii germani să poată preface de îndată condiţiile sociale şi politice, pe care trebuie să le aducă cu sine dominaţia burgheziei, în tot atîtea arme împotriva burgheziei, astfel ca după răsturnarea claselor reacţionare în Germania să înceapă imediat lupta împotriva burgheziei însăşi.

Asupra Germaniei îşi îndreaptă comuniştii atenţia în primul rînd, pentru că Germania se află în ajunul unei revoluţii burgheze şi pentru că ea va săvîrşi această revoluţie în condiţii, în genere, mai înaintate ale civilizaţiei europene şi cu un proletariat mult mai dezvoltat decît Anglia în secolul al XVII-lea şi Franţa în secolul al XVIII-lea, şi deci revoluţia burgheză germană poate fi numai prologul direct al unei revoluţii proletare.

Într-un cuvînt, comuniştii sprijină pretutindeni orice mişcare revoluţionară împotriva orînduirii sociale şi politice existente.

În toate aceste mişcări ei pun pe primul plan, ca problemă fundamentală a mişcării, problema proprietăţii, indiferent de forma mai mult sau mai puţin dezvoltată pe care aceasta ar avea-o.

În sfîrşit, comuniştii militează pretutindeni pentru unire şi înţelegere între partidele democrate din toate ţările.

Comuniştilor le repugnă să-şi ascundă vederile şi intenţiile. Ei declară făţiş că ţelurile lor pot fi atinse numai prin doborîrea violentă a întregii orînduiri sociale de pînă acum. Să tremure clasele dominante în faţa unei Revoluţii Comuniste. Proletarii n-au de pierdut în această revoluţie decît lanţurile. Ei au o lume de cîştigat.

" PROLETARI DIN TOATE ŢĂRILE, UNIŢI-VĂ! " 
ps. Împreunați-vă mă, ca homalăii!
va urma:





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Arhivă blog