31 mar. 2016

Eu n-am cerut sa fiu român! Am avut noroc!

Oscar şi Nicolae Steinhardt :

În 1959, Nicolae Steinhardt este invitat la sediul Securităţii, cerându-i-se să fie martor al acuzării în procesul Noica-Pillat. Tatăl său, Oscar Steinhardt, îl sfătuieşte să se ducă direct cu valiza, fiind convins că va intra şi el la închisoare. Securiştii îl şantajează tocmai cu tatăl său care, rămas fără sprijinul său, sigur va muri, având peste 80 de ani. Îi dau 3 zile de gândire. Întors acasă, Oscar Steinhardt îl mustră:
"Ce-ai mai venit acasă, nenorocitule? Le-ai dat impresia că şovăi, că poate să încapă şi posibilitatea să-ţi trădezi prietenii. În afaceri, când spui lăsaţi-mă să mă gândesc înseamnă că ai şi acceptat. Pentru nimic în lume să nu primeşti să fii martor al acuzării. E adevărat că vei avea zile foarte grele. Dar nopţile le vei avea liniştite, vei dormi bine. Pe când dacă accepţi să fii martor al acuzării, vei avea, ce-i drept, zile destul de bune, dar nopţile vor fi îngrozitoare. N-o să mai poţi închide un ochi. O să trebuiască să trăieşti numai cu somnifere şi calmante; abrutizat şi moţăind ziua toată, iar noaptea chinuitor de treaz. O să te perpeleşti ca un nebun. Cată-ţi de treabă. Hai, nu mai ezita. Trebuie să faci închisoare. Mi se rupe şi mie inima, dar n-ai încotro. De altfel, chiar dacă apari acum ca martor al acuzării, nu fii prost, după şase luni tot te ia. E sigur. Să nu mă faci de râs. Să nu fii jidan fricos şi să nu te caci în pantaloni”.
Până la urmă este întemniţat pentru că nu şi-a trădat prietenii şi convingerile. A sfarsit prin a fi condamnat la 13 ani de muncă silnică, sub acuzaţia de "crimă de uneltire contra ordinii sociale". În 1964, a ieşit din inchisoare: “Pe tata îl găsesc în stradă, aproape de casă. E mic, necrezut de mic, mult gârbovit şi face paşi mărunţei, dar umblă fără teamă şi ochii-i sunt vioi. Îl iau de braţul drept fără să mă fi observat şi când întoarce capul îi cer să nu plângă. Să plâng, zice. Ce-s prost? Ia spune, tu ai mâncat ceva astăzi?
de aici: https://www.facebook.com/Romaniminunati/?fref=nf

25 mar. 2016

Între înţelept şi începător:

Seneca Lucius Annaeus

Între înţelept şi începător este aceeaşi deosebire ca între un om sănătos şi unul care iese dintr-o boală lungă şi grea: acestuia din urmă o criză uşoară i se pare deja că este sănătatea – numai că, dacă nu este atent, boala se poate agrava dintr-odată; în schimb înţeleptul nu poate avea reveniri ale bolii şi nici nu se poate îmbolnăvi din nou. Sănătatea trupului ţine de moment: medicul, chiar dacă o reface, nu o poate garanta şi ajunge să meargă de mai multe ori la aceeaşi persoană, care îl chemase şi mai înainte: spiritul, în schimb, se vindecă o dată pentru totdeauna.
Iată în ce fel poţi înţelege că este sănătos: dacă îşi este suficient sieşi, dacă pricepe că toate dorinţele oamenilor, toate binefacerile de care au parte şi care sînt cerute nu contează pentru atingerea fericirii. Este nedesăvîrşit orice poate primi o adăugire; nu este veşnic ceea ce poate ajunge să piardă ceva: cine vrea să aibă parte de o bucurie veşnică, să se bucure de ce este al său. Toate bunurile la care priveşte cu nesaţ mulţimea vin şi trec: soarta nu îngăduie dreptul de proprietate asupra nimic. Cînd însă raţiunea le rînduieşte şi le îmbină, chiar şi aceste bunuri întîmplătoare pot oferi bucurie; raţiunea este cea care înzestrează cu valoare chiar bunurile ce vin din afară: o folosinţă lipsită de măsură ajunge să fie neplăcută.
Attalus obişnuia să amintească această comparaţie: „Ai văzut vreodată un cîine prinzînd cu botul căscat bucăţile de pîine ori de carne aruncate de stăpîn? Devorează dintr-odată tot ce reuşeşte să prindă şi stă mereu cu botul căscat, sperînd într-o altă bucată. Nouă ni se întîmplă acelaşi lucru: stăm acolo în aşteptare, iar orice bun pe care ni-l aruncă soarta îl înghiţim fără să-i simţim gustul, atenţi şi ocupaţi să prindem un altul.” Înţeleptului nu i se întîmplă aşa ceva; chiar dacă îi vine un dar din partea sorţii, el îl prinde şi îl pune de-o parte liniştit; are parte de o bucurie uriaşă, neîntreruptă, în întregime a sa. Este cîte unul care are bunăvoinţă, face progrese, dar este încă foarte departe de culme: acesta trece pe rînd prin momente de disperare şi de exaltare şi o dată se înalţă pînă la cer, o dată se prăbuşeşte la pămînt. Pentru unii oameni neştiutori şi nepricepuţi nu există capăt al căderii: se prăbuşeşc în acel faimos haos epicureu, un gol fără margini.


Mai există apoi a treia categorie: cei ce se apropie de înţelepciune. Încă nu au atins-o, dar o privesc şi, ca să spun aşa, pot întinde mîna spre ea; încă nu sînt pe ţărm, dar au ajuns în port. Există însă o mare deosebire între oamenii care au ajuns la înţelepciune şi cei care doar s-au apropiat de ea: chiar cine se află la jumătatea drumului poate fi tras de curent şi trece prin primejdia mare de a se întoarce la o stare mai proastă; de aceea nu se cuvine să ne lăsăm în voia îndeletnicirilor noastre. Să le închidem afară din noi: odată aflate înăuntru, altele vor veni să le ia locul. Să le înnăbuşim în faşă: e mai bine să nu aibă prilejul să apară decît să trebuiască să le oprim. Rămîi cu bine.
Update: Ați citit această scrisoare către Lucillus Gaius? Iată și o satiră a acestuia despre virtute:
Virtutea e, Albine, să stii ce pret să dai    
La fiecare lucru din tot ce-n fată ai.
Virtute e de-asemeni, ca-n orice împrejurare
Să vezi un lucru-n sine si nu cum lumii pare,
Să stii ce-i drept si bine sau ce-i folositor
Si ce-i onest pe lume, ce-i rău, ce-i stricător,
Ce-i împotriva cinstei sau faptă de rusine.
Virtutea-i totodată să stii cât se cuvine
Să stărui mai departe în strânsul avutiei
Cât pret să pui pe lustrul usor, al bogătiei…
Virtutea-i si prinosul de cinste ce-l îndrepti
Celor mai mari ca tine, mai vrednici si mai drepti.
Virutea-i si înfruntarea în obste si oriunde
A celui care în fapte ,perversitate-ascunde.
Pe oamenii de bine să-i aperi esti dator
Si să-i ridici în slavă pentru purtarea lor,
Dorindu-le să aibă mereu de bine parte,
De-a lor prietenie să nu te tii departe…
Virtutea-i grija tării s-o aibi în locu-ntâi,
Gândind mai rar la tine si-adesea la ai tăi…

Ps. Ete mă Ioane legătura:



                     

22 mar. 2016

Mugurel, deocamdată o melodie!

Mugurel, deocamdată o melodie să-ți urmărească conștiința (dacă ai!) în drumul tău către DNA! Vine vremea să plătești toate blestemățiile... Emile, stai calm că-ți pune neica și ție când îți vine vremea!!!

15 mar. 2016

Îngerul copiilor


A fost cel mai bun chirurg pediatru din România care a redat fericirea unor aproximativ 50.000 de copii. Un model de doctor care a crezut nu doar că el tratează iar Dumnezeu vindecă, ci și că Dumnezeu îi însoțește atunci când tratează, după cum singur mărturisea în mai multe rânduri: "Mi-e și frică să spun câteodată că eu am făcut operația aceea". S-a spus că tot ce a operat a fost definitiv rezolvat, fără sechele. Doar zâmbete și lacrimi de fericire.
"Am iubit mult copiii, toată viaţa m-a urmărit zâmbetul lor de dinaintea unei operaţii. Zâmbeau cu lacrimi în ochi. Spaimă, durere, resemnare, speranţă şi milă. Cu zâmbetul acela îmi cereau toată mila din lume. Să repari un copil-păianjen, care merge în patru labe, să-l înnădeşti, să-i cârpeşti tendoanele şi ligamentele, să-l faci biped şi sănătos tun, să alerge la tine şi să te strângă în braţe, asta înseamnă fericire!"
PROF. DR. ALEXANDRU PESAMOSCA

3 mar. 2016

Iisus în celulă


Radu Gyr:

Azi noapte Iisus mi-a intrat în celula.
O, ce trist si ce-nalt parea Crist !
Luna venea dupa El, în celula
si-L facea mai inalt si mai trist.

Mainile Lui pareau crini pe morminte,
ochii adanci ca niste paduri.
Luna-L batea cu argint pe vestminte
argintandu-I pe maini vechi sparturi.

Uimit am sarit de sub patura sura :
- De unde vii, Doamne, din ce veac ?
Iisus a dus lin un deget la gura
si mi-a făcut semn ca să tac.

S-a asezat langa mine pe rogojina :
- Pune-mi pe rani mana ta !
Pe glezne-avea urme de cuie si rugina
parca purtase lanturi candva.

Oftand si-a intins truditele oase
pe rogojina mea cu libarci.
Luna lumina, dar zabrelele groase
lungeau pe zapada Lui, vargi.

Parea celula munte, parea căpătâna
si misunau paduchi si guzgani.
Am simtit cum îmi cade capul pe mana
si-am adormit o mie de ani...

Când m-am desteptat din afunda genuna,
miroseau paiele a trandafiri.
Eram în celula si era luna, 
numai Iisus nu era nicairi...

Am intins bratele, nimeni, tacere.
Am intrebat zidul : nici un raspuns !
Doar razele reci, ascutite-n unghere,
cu sulita lor m-au strapuns...

- Unde esti, Doamne ? Am urlat la zabrele .
Din luna venea fum de catui...
M-am pipait... si pe mainile mele,
am gasit urmele cuielor Lui.

Arhivă blog