23 ian. 2016

Urare:

Toți hoții și ticăloșii care freacă menta prin construcția din imagine, să sugă obiectul până se topește!

21 ian. 2016

Paralele

” Pe Robi Lukaci il cunoaste si il iubeste tot Clujul, este un baiat exceptional care, in ciuda handicapului pe care il are, isi traieste viata cu demnitate, muncind cu caruciorul lui zi de zi in ultimii 20 de ani, pe ploaie, ger sau arsita, platind impozite ca orice om normal, refuzand pomana si dand INTOTDEAUNA bon fiscal. Robi a crescut pe strazi, munceste de la 11 ani, a spalat parbrize pana a ajuns sa isi construiasca caruciorul actual si i-a cucerit pe clujeni prin veselia si optimismul sau, prin exemplul pe care ni l-a oferit intotdeauna. 
Ei bine, acum trei ani, niste studenti de la Teatru s-au gandit sa ii faca povestea in cadrul unui film pentru facultate. Povestea a fost filmata si redata exceptional de inimosii studenti, dormind pe Youtube ani de zile fara sa o stie cineva, pana in momentul in care Robi Lukaci a devenit vedeta nationala, in momentul in care taximetristul Ioan Pugna, prietenul sau, a pus pe Facebook o rugaminte adresata clujenilor, carora le-a cerut ajutorul pentru ca Robi sa isi poata construi un carucior nou, mai usor de impins si mai incapator, asta deoarece vechiul carucior da semne ca se va strica in curand.
Filmuletul "tras" de studentii clujeni de la Teatru are la minutul 9.05 un moment de-a dreptul socant. Eu am privit secundele alea de cateva zeci de ori azi si nici acum nu imi revin din soc. 
In cadrul interviului, intrebat fiind daca a avut probleme vreodata cu administratia, bietul Robi relateaza un moment teribil din viata lui, spunand cu curaj ca insusi primarul Emil Boc s-a legat de el si, cel mai groaznic lucru, i-a spus cu nesimtire ca el, Robert, si caruciorul lui, fac de rusine Clujul.”
Măi Robi NU FURĂ, MUNCEȘTE ȘI PLĂTEȘTE TAXEEEE!!!

Emil Boc? Păi cine nu știe cine și ce este Emil Boc? Un pitic ”omenesc” și la propriu și la figurat! Nu mă crezi pe mine? Ete aici: Boc nu prea ii mai suporta pe oamenii simpli. Ii jigneste ca pe Robi, a ajuns atat de infumurat incat nu se mai rusineaza sa ii jigneasca si in direct.
In 20 noiembrie 2015, aflat in studioul unui radio local, Boc a jignit o profesoara de la liceul Mihai Eminescu facand-o nebuna.
Ingrijorata ca lucrarile stagneaza, iar pe santier nu sunt prezenti muncitori, unul dintre cadrele didactice ale liceului Mihai Eminescu a intervenit in direct pentru a afla care este situatia reala si stadiul lucrarilor si daca sunt sanse ca elevii vor putea sa urmeze cursurile in cladirea de pe strada 21 Decembrie 1989 incepand cu noul an scolar.
La intrebarea daca scoala va fi desfiintata, Emil Boc putin iritat si a scapat porumbelul in eter

“Cum sa se desfiinteze scoala?  Dumneavoastra sunteti putin... dusa...., sunteti putin exagerata doamna! ”

de aici:http://www.ziardecluj.ro/socant-primarul-emil-boc-i-zis-lui-robi-lukaci-ca-face-de-rusine-clujul-cu-caruciorul-lui-avem-video-cu-marturia-lui-robi-sa-iti-fie-rusine-emil-boc-ca-te-legi-de-oamenii-necajiti
CINE FACE DE RUȘINE CLUJUL, BOCULE? Daaaa?
No citește și aici: 
http://gazetadecluj.ro/totul-despre-femeia-din-sufletul-primarului-clujului-liliana-calin-bogdan/


19 ian. 2016

Azi 19...

Sfântul Marcu, Mitropolitul Efesului, Evghenicul, se numeşte aşa pentru că este altul decât Sfântul Marcu Evanghelistul. Vom spune câteva cuvinte despre Sfântul Marcu al Efesului.

Acest mare sfânt şi mărturisitor al Credinţei noastre Ortodoxe s-a născut în 1392. Unde s-a născut, în ce cetate? O, cetatea care l-a născut! Nu este elin şi nu este creştin ortodox cel care aude numele acestei cetăţi şi nu se emoţionează. S-a născut în cetatea visurilor noastre, în Constantinopol!
S-a născut din părinţi binecinstitori şi bogaţi, care şi-au dorit realizarea copilului lor. Inteligent şi studios cum era, a studiat la diferite şcoli şi a audiat mulţi profesori. În felul acesta, a dobândit o aleasă educaţie. Îl ştia pe Homer pe de rost! Acum, dacă vei întreba vreun copil de elin, nu ştie nici măcar un vers din Homer. Păcat de banii pe care îi cheltuieşte statul cu şcolile. Englezii îl ştiu pe Homer, germanii îl ştiu pe Homer. Noi? Nimic. O, patrie, unde ai ajuns cu politicienii care se laudă în Parlamentul elinilor că au „îngropat” – ei, groparii – frumoasa limbă elină!…
Aşadar, Marcu Evghenicul a studiat operele antice. Însă, înainte de toate, citea zi şi noapte şi avea sub perna sa – ce carte? – Sfânta Scriptură. A învăţat foarte bine Scriptura şi a devenit unul din cei mai înţelepţi profesori din Constantinopol. Cu această zestre, a devenit apoi monah, diacon şi preot al Bisericii, iar, în cele din urmă, mitropolit al istoricei cetăţi Efes.
Dar a trăit într-o perioadă foarte dificilă. Într-o perioadă în care Bizanţul era în declin. Bizanţul a fost statul pe care l-a întemeiat Constantin cel Mare, cu capitala la Constantinopol. A fost cel mai mare stat al lumii antice, stat care, ca un arbore imens, şi-a întins ramurile în Răsărit şi în Apus. A fost ce sunt astăzi America şi Anglia; sau, mai bine zis, Anglia şi America nu sunt nimic în comparaţie cu Imperiul Bizantin. Slavă mare. Acolo, biserici strălucitoare (Sfânta Sofia), acolo, părinţi şi dascăli, acolo, flori şi roade ale Bisericii, tot ce are lumea mai frumos. A ţinut Bizanţul – câţi ani? – O mie de ani! Şi a propovăduit Evanghelia în mod misionar în întreaga lume. Dar acum, în epoca Sfântului Marcu, erau deja ultimii ani ai Imperiului Bizantin. Bizanţul „îşi trăgea ultimele răsuflări”, îşi dădea duhul, murea. Pentru că, după cum mor oamenii, mor şi popoarele. Şi au murit popoare şi popoare până acum. Dar mă tem, fraţii mei, ca nu cumva şi poporul nostru să moară, un popor istoric, care durează de cinci mii de ani. Există acest pericol, dacă nu ne trezim toţi, mici şi mari, din toate partidele şi taberele, şi nu dobândim o unitate creştină.
Aşadar, atunci, statul îşi trăgea ultimele suflări. Cetatea era ameninţată de un duşman îngrozitor. Era ameninţată de Mahomed, care a pornit din Arabia şi a ajuns până în Constantinopol şi l-a împresurat. Împărat era Ioan Paleologul, fratele lui Constantin Paleologul, ultimul împărat. În această clipă dificilă – ce-a făcut Ioan? Şi-a întors privirile sale nu spre Dumnezeu, Tatăl nostru, ci a căutat o alianţă cu Occidentul. Ca şi noi, care căutăm alianţă când cu Occidentul şi America, când cu Orientul şi cu Rusia, şi niciodată cu Dumnezeu! În timp ce Elada singură, dar cu Dumnezeu, este atotputernică. „Înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi,… căci cu noi este Dumnezeu”! (Isaia 8, 9-10 şi Pavecerniţa Mare).
Aşadar, Ioan Paleologul şi-a întors privirile spre Occident. Dar acolo, stăpânea papa atunci. Avea putere. Ridica şi cobora principi şi împăraţi. Înaintea sa, stăteau drepţi guvernatorii Italiei, ai Franţei, ai Germaniei şi alţii. Aşadar, Ioan a făcut păcatul de a cere ajutor de la papă împotriva lui Mahomed, care împresurase Constantinopolul. Şi s-a dus în Occident, luând cu el o mare suită. Printre membrii suitei, era şi Marcu Evghenicul, ca om educat şi erudit, ce era capabil să întreţină convorbiri cu catolicii.
S-a dus la papa. Slăviţii strănepoţi ai lui Constantin cel Mare s-au prezentat înaintea lui ca nişte cerşetori, tremurând înaintea lui. Şi acesta ce pretenţii avea? Să i se închine şi să-i sărute pantoful! Ce să facă?! S-au închinat şi i-au sărutat pantoful.
Apoi, a început dialogul. Este mare istoria, nu este posibil să le povestim pe toate. În cele din urmă, când la Ferrara şi când la Florenţa (1438-1439), a avut loc înţelegerea, un pact dezonorant. Adică: a făcut papa un document şi i-a obligat pe ortodocşi să semneze că acceptă toate rătăcirile şi ereziile lui şi primatul, dictatura şi sistemul totalitar cu care conduce.
Erau mulţi însoţitorii lui Ioan Paleologul. Şi toţi semnau, semnau, semnau… Deodată, apare un „nu”. Cineva a spus: „Eu nu semnez”. Unul era. Îl roagă patriarhul, îl roagă ceilalţi episcopi, îl roagă împăratul.
- Nu, zice. Eu nu trec de partea papei, voi rămâne ortodox. În felul acesta, s-a semnat pactul de dezonoare. Papa a întrebat:
- Au semnat toţi?
- Toţi, Sanctitate, în afară de unul.
- Cine este acesta?
- Marcu al Efesului.
- A, zice papa, el n-a semnat? Nu am făcut nimic…
Vedeţi?! O singură semnătură a unui singur luptător pentru Ortodoxie are valoare mai mare decât o mulţime de semnături ale oamenilor mici şi lipsiţi de importanţă.
S-au întors în Constantinopol. Poporul, revoltat împotriva acestei înţelegeri trădătoare, a ieşit şi l-a primit cu cinste doar pe Marcu Evghenicul. Deoarece acesta, un singur om, a ţinut Ortodoxia, urmând Sfântului Atanasie cel Mare. După cum Marele Atanasie a ţinut 50 de ani Ortodoxia pe umerii săi, ca un alt Atlas, aşa şi Marcu Evghenicul a ţinut Credinţa noastră Ortodoxă în acele vremuri grele. De aceea, suntem recunoscători Sfântului Marcu pentru rezistenţa sa eroică.

***
Câţi ani au trecut de atunci? Calculaţi. Aproape 500-600 de ani. Şi iarăşi, acum şi noi suntem ameninţaţi ca neam care i-a succedat Bizanţului. Şi micul nostru neam şi chiar Biserica noastră sunt în pericol. Duşmanii sunt mulţi! Doar cei nesimţiţi nu-i zăresc, doar aceia al căror gând este doar la bani, la mâncare, la erotisme… Mici şi neimportanţi, oameni cu deprinderi de fiară am ajuns, oameni împietriţi, fără idealuri lăuntrice mari.
Iubiţii mei, Biserica noastră este în pericol:
- Este în pericol de la Răsărit, de la Apus, de la Miazăzi şi de la Miazănoapte, este în pericol din toate părţile.
- Este în pericol din partea ereziilor, a francilor (catolicilor) şi a papei, care e unul şi acelaşi lucru. Toţi câţi se duc în afară, în Australia şi la Toronto, îl văd acolo pe papa, care încearcă să distrugă elenismul ortodox.
- Este în pericol din partea protestanţilor.
- Este în pericol din partea iehoviştilor, biciul umanităţii, taifunul sionismului.
- Este în pericol din partea ateilor marxişti, care, deşi nu-L acceptă pe Dumnezeu, promit „paradisuri”, pentru a instaura pe pământ iadul.
- Este în pericol…, este în pericol…, este în pericol…
După cum a spus un sfânt din zilele noastre, dacă nu vom fi atenţi, va veni vremea în Elada în care unii vor fi catolici, alţii – protestanţi, unii – iehovişti, alţii – penticostali, unii – atei, alţii – necredincioşi, unii – marxişti, alţii… Şi ortodocşi? Nu vor exista!
O, fraţii mei, cui vorbesc? La morţi, la pietre? Vouă vă vorbesc! O simţiţi? Nu vorbesc ca să treacă . Eu simt în adâncul sufletului că Ortodoxia este mama noastră, dulcea noastră mamă. Dacă se stinge Biserica, s-a stins soarele. Mai bine să se stingă soarele, decât Ortodoxia. De aceea, să repetăm şi noi cuvintele poetului Kristalli:timpul
„O, Ortodoxie! Dulce mamă,
Ce glas frumos trimiţi prin clopot
Şi cât de mult urneşte inima noastră acest glas!
Acea cruce din clopotniţele noastre, răspândind atât de multe raze de aur,
Varsă în adâncurile noastre, în suflet, atât de multe nădejdi dulci şi de aur!”.

(Omilia Mitropolitului Augustin Kandiotis al Florinei, Prespelor şi Eordeei, în Sfânta Biserică a Sfântului Pantelimon, Florina, duminică, 19.01.1986
de aici: http://acvila30.ro/mitropolitul-augustin-de-florina-biserica-noastra-este-in-pericol-predica-la-pomenirea-sfantului-marcu-al-efesului-19-ianuarie/

14 ian. 2016

Lumina lumii românești:


" Vino, frate Mihai, vino, căci fără tine sunt străin. "
Cât de frumos spus și cât de prezentă este chemarea lui Ion Creangă. Era așteptat Eminescu într-un Iași în care ningea frumos și drumul era făcut de sanie. Cum mâine vor fi 166 de ani de la naşterea sa, Luceafărul va fi aproape:
Porni luceafărul. Creșteau

În cer a lui aripe,

Și căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe.



Un cer de stele dedesubt,
Deasupra-i cer de stele 
Părea un fulger nentrerupt
Rătăcitor prin ele.

Și din a chaosului văi,
Jur împrejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi,
Cum izvorau lumine;

Cum izvorând îl înconjor
Ca niște mări, de-a-notul
El zboară, gând purtat de dor,
Pân' piere totul, totul;

Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaște,
Și vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naște.

Nu e nimic și totuși e
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemene
Uitării celei oarbe.

– „De greul negrei vecinicii,
Părinte, mă dezleagă
Și lăudat pe veci să fii
Pe-a lumii scară-ntreagă;

O, cere-mi, Doamne, orice preț,
Dar dă-mi o altă soarte,
Căci tu izvor ești de vieți
Și dătător de moarte;

Reia-mi al nemuririi nimb
Și focul din privire,
Și pentru toate dă-mi în schimb
O oră de iubire...

Din chaos, Doamne,-am apărut
Și m-aș întoarce-n chaos
Și din repaos m-am născut.
Mi-e sete de repaos.
ps. Din haos ne-am născut și-n haos ne întoarcem...însă din urmă are cine să nu uite LUMINA MĂI NORVEGIENILOR!!!

9 ian. 2016

De brevitate vitae (Despre viaţa scurtă)

de Lucius Annaeus Seneca: 

Nu avem la îndemână puţin timp, ci pierdem foarte mult timp! 
Viaţa este destul de lungă şi ne-a fost dată din belşug pentru înfăptuirea celor mai înalte lucruri, cu condiţia să ştim să ne-o chibzuim. Dar când este cheltuită în lux şi nepăsare, fără a fi consacrată unei fapte bune, trebuie să fim pur şi simplu siliţi pentru ca, fără a o vedea scurgându-se, să ne dăm seama că viaţa a şi trecut.

Într-adevăr viaţa e scurtă, dar nu pentru că aşa o primim, ci pentru că aşa ne-o facem. Nu suntem nişte nevoiaşi la cheremul ei, ci pur şi simplu risipitori. Bogăţiile uriaşe, regeşti, când ajung în mâinile unui stăpân nechibzuit, se împrăştie într-o clipă. Dimpotrivă, oricât ar fi de modeste, dacă sunt încredinţate unui paznic bun, sporesc cu timpul. La fel şi existenţa noastră se întinde mult pentru cel care şi-o chiverniseşte cum se cuvine.

De ce ne plângem de natură? Ea s-a purtat binevoitor cu noi: viaţa, dacă ştii cum s-o foloseşti, este lungă. Dar unul e cuprins de o lăcomie nesăţioasă, altul îşi iroseşte forţele în munci de prisos, altul e umflat de vin, celălalt e toropit de trândăvie. Unul s-a istovit de o ambiţie gata întotdeauna să dea în judecată pe cei din jurul lui, altul, mânat de lăcomia unui câştig, rătăceşte din loc în loc, de pe o mare pe alta. (...) Unii sunt nemulţumiţi de felul cum şi-au înjghebat viaţa: clipa fatală îi surprinde lenevind şi căscând, astfel încât nu mă voi sfii să repet un adevăr pe care l-a rostit, ca un oracol, cel mai mare dintre poeţi: „Partea din viaţă pe care o trăim este scurtă”. De fapt restul nu aparţine vieţii, ci timpului. Viciile îi împresoară de pretutindeni şi nu le îngăduie nici să se înalţe din nou, nici să-şi ridice ochii ca să pătrundă adevărul, ci îi ţin la fund, cufundaţi în pasiuni. Nu vor putea niciodată să se întoarcă la ei înşişi. Dacă din întâmplare, le e dat să aibă parte de puţină linişte, ca în largul mării, unde, chiar după ce vântul s-a mai potolit, stăruie încă o uşoară frământare, ei sunt la fel de tulburaţi şi pasiunile nu le îngăduie niciodată o tihnă statornică.
Crezi că mă gândesc la cei care-şi mărturisesc greşelile? Priveşte la cei după a căror fericire tânjeşte toată mulţimea: sunt pur şi simplu sufocaţi de averea lor. Câte bogăţii apăsătoare! Câtă vărsare de sânge a provocat elocvenţa multora şi preocuparea zilnică de a-şi arăta talentul! Cât sunt de palizi din pricina plăcerilor neîntrerupte! Gloata stânjenitoare a clienţilor nu lasă multora nici o clipă liberă!
Pe scurt măsoară-i cu privirea pe ăştia de sus în jos: unul târăşte pe altul la proces, celălalt e martor; unul e judecător, celălalt e apărător şi tot aşa, nimeni nu-şi cere independenţa.
Ne irosim forţele unii împotriva altora, fără rost!(...)

Unul este în slujba cuiva, celălalt în slujba altui stăpân. Nimeni nu-şi aparţine sieşi. În această situaţie nu pare curată nebunie indignarea unora? Se plâng de dispreţul celor puternici numai cei care nu găsesc răgazul de a le da ascultare (...) Zici că te-a privit odată unul cu o uitătură obraznică? Ai dreptate, fără îndoială, dar trebuie să recunoşti că a binevoit cel puţin să te privească, şi-a aplecat urechea la vorbele tale, te-a primit alături de el. Tu însă n-ai catadicsit niciodată să te priveşti, nici să te asculţi! Nu este deci cazul să te făleşti că ţi-ai împlinit datoria – căci dacă ai făcut-o, n-a fost pentru că ai vrut să stai cu celălalt, ci pentru că N-AI PUTUT SĂ RĂMÂI CU TINE ÎNSUŢI (...)

Îmi place, de asemenea, să-l întreb pe unul din mulţimea oamenilor în vârstă: „Ai ajuns la capătul vieţii, o sută de ani şi mai bine apasă pe umerii tăi. Hai, întoarce-te înapoi şi fă-ţi socoteala. Vezi cât timp ţi-a mâncat creditorul, cât iubita, cât regele, cât clienţii. Gândeşte-te cât timp ţi-au luat certurile cu nevasta, pedepsirea sclavilor, de câte ori ai cutreierat oraşul în lung şi-n lat pentru felurite îndatoriri mondene. Adaugă bolile pe care ni le facem adeseori cu mâna noastră, pune la socoteală şi timpul folosit fără rost: o să vezi că ai mai puţini ani decât socoteşti. Adu-ţi aminte de câte ori ai luat hotărâri sigure, câte ceasuri din zi ai petrecut aşa cum ţi-ai dorit, vezi de câte ori ai putut să dispui într-adevăr de tine însuţi. Numără clipele când chipul ţi-a rămas nepăsător şi sufletul neînfricat, vezi care a fost opera ta într-o existenţă atât de îndelungată. Mai aminteşte-ţi câţi oameni ţi-au irosit viaţa fără ca tu să-ţi fi dat seama de pagubă. Socoteşte cât timp ţi-au smuls suferinţa zadarnică, bucuria prostească, lăcomia, conversaţia linguşitoare şi o să vezi ce puţin ţi-a rămas din ceea ce a fost al tău: o să înţelegi astfel că mori înainte de vreme”

Care este aşadar pricina? Vă purtaţi întotdeauna ca şi cum aţi trăi veşnic, fără să vă amintiţi vreo clipă de slăbiciunea voastră, fără să vă gândiţi vreodată la timpul care a şi trecut. Irosiţi vremea ca şi cum aţi fi stăpânii unor comori nesfârşite, atunci când de fapt ziua pe care o daţi altcuiva sau o consacraţi unei îndeletniciri oarecare, este poate ultima din viaţa voastră. Vă temeţi întotdeauna, ca toţi muritorii, dar râvniţi cu patimă să obţineţi totul, ca şi cum aţi trăi veşnic!

O să auziţi pe mulţi spunând: „La cincizeci de ani mă retrag la odihnă, la şaizeci o să scap de toate îndatoririle”. Dar, la urma urmei, de ce eşti aşa de sigur că o să trăieşti până atunci? Cine îţi va îngădui să trăieşti atât cât ai hotărât tu? Nu ţi-e ruşine să-ţi păstrezi pentru suflet rămăşiţele vieţii şi să-ţi consacri pentru cugetare numai acel timp când nu vei mai fi bun de nimic altceva? (...)

Arta de a trăi trebuie deprinsă de-a lungul întregii vieţi şi, ceea ce te va mira poate cel mai mult, toată viaţa trebuie să înveţi să mori! (...)

Cu siguranţă o să auzi pe mulţi dintre cei pe care îi copleşeşte o mare „fericire” strigând din când în când, în mijlocul cetelor de clienţi, adevărate pledoarii sau alte fleacuri onorabile: „Nu am dreptul să trăiesc!”. Cum să-l ai dacă toţi cei care te cheamă la ei, te răpesc ţie însuţi? Câte zile ţi-a luat acest acuzat? Dar acest candidat? Şi această bătrână obosită să tot meargă la înmormântările moştenitorilor ei? Câte zile ţi-a irosit acest bolnav închipuit care aţâţă lăcomia vânătorilor de testamente? Cât timp ţi-a răpit oare acest prieten influent care te ţine nu de dragul prieteniei, ci doar pentru fală? (...)

Unul, după ce a obţinut fasciile la care a râvnit, ar vrea să le depună îndată şi curând îl vei auzi spunând: „Când o să treacă acest an?”. Altul face jocurile ale căror sorţi ştie dinainte că-i vor reveni lui: „Când, zice, o să ies şi eu câştigător?”. Un avocat e hărţuit în for şi, în mare învălmăşeală, strigă mai departe decât poate fi auzit: „Când, zice, voi scăpa de toate afacerile astea?” Fiecare îşi lasă viaţa să se distrugă şi suferă de dorinţa viitorului, dezgustat de prezent.

Dar cel care-şi foloseşte timpul pentru sine, care-şi rânduieşte fiecare zi ca şi cum ar fi viaţa întreagă, nici nu-şi doreşte ziua de mâine, nici nu se îndoieşte de venirea ei. Într-adevăr, ce plăcere nouă ar putea să-i aducă ceasul care vine? Toate senzaţiile îi sunt cunoscute, le-a încercat pe toate din plin. Soarta n-are decât să dispună de rest, după bunul ei plac: viaţa sa este în siguranţă.

Nu poţi să consideri că cineva a trăit mult judecând după cât este de cărunt sau după zbârciturie feţei: el n-a trăit mult, ci a existat mult timp. O să spui că un om a navigat îndelung pentru că la ieşirea din port l-a prins o furtună îngrozitoare şi, purtat de vârtejul furios al valurilor, s-a învârtit în cerc în acelaşi loc? Nu, acesta n-a plutit mult, ci a fost azvârlit de valuri încoace şi-ncolo.

Mă mir întotdeauna când văd oameni cerând altora din timpul lor şi pe cei care sunt rugaţi, gata să li-l dea de îndată. Şi unii şi alţii iau în considerare motivul pentru care sunt solicitaţi, dar nimeni nu se gândeşte la timpul în sine! Ca şi cum ceea ce se cere n-ar însemna nimic, ca şi cum ceea ce se acordă n-ar valora nimic. Bunul cel mai preţios dintre toate devine o jucărie; dar noi nu ne dăm seama de valoarea lui pentru că nu e perceptibil şi de aceea îl socotim drept un lucru ieftin sau aproape fără nici un preţ. (...)

Dar uită-te la aceşti oameni; bolnavi, când se află în pericol de moarte cad la genunchii medicilor; de teama morţii sunt gata să cheltuiască tot ce au agonisit numai pentru a mai trăi. Aşa de încordată este lupta sentimentelor care se dă în sufletul lor! Căci dacă s-ar putea să i se prezinte fiecăruia socoteala anilor scurşi şi pe aceea a anilor care îi rămân de trăit, cum vor mai tremura cei care vor vedea puţinul care le-a rămas, cum îl vor mai chibzui! (...)

Oare poate fi ceva mai nesăbuit decât felul în care gândesc unii oameni, mă refer la cei care se laudă cu înţelepciunea lor? Sunt prea ocupaţi şi, ca să poată trăi mai bine, îşi cheltuiesc viaţa organizându-şi-o. Îşi înşiră planurile pe un timp îndelungat: ori cel mai mare păcat făcut vieţii este amânarea; ea ne răpeşte zilele care ni se oferă, ea ne jefuieşte de prezent prin promisiunile viitorului. Cea mai mare greutate în viaţă este aşteptarea care atârnă de mâine şi îl pierde pe azi. Tu dispui de ceea ce se află în mâinile Soartei, în timp ce pierzi ceea ce se află în mâinile tale. Unde te uiţi? Încotro îţi îndrepţi gândurile? Viitorul pluteşte în nesiguranţă: trăieşte deci în prezent. (...)

ELOGIUL FILOZOFIEI

Dintre toţi muritorii sunt liniştiţi doar cei care se consacră filozofiei; doar ei trăiesc cu adevărat. Ei nu se mulţumesc să se îngrijească prea tare de existenţa proprie; la vârsta lor ei îşi adaugă toate secolele, însuşindu-şi toţi anii scurşi înainte ca ei să se fi născut. Şi, ca să fim drepţi, va trebui să recunoaştem că vestiţii întemeietori ai doctrinelor sacre s-au născut pentru noi, nouă ne-au pregătit viaţa. Ne îndreptăm spre adevărurile măreţe scoase din întuneric la lumină prin truda altuia; nici un secol nu ne-a fost interzis; la toate avem acces şi dacă prin măreţia sufletului ne este îngăduit să învingem limitele slăbiciunii omeneşti, avem o lungă întindere de timp de străbătut.

Noi putem să discutăm cu Socrate, să ne îndoim cu Carneade, să ne liniştim cu Epicur, să învingem natura umană cu stoicii, să o întrecem cu cinicii. Întrucât ne este permis să participăm la orice secol, de ce n-am ieşi atunci din strâmtul şi nesigurul curs al vieţii, pentru a ne dedica din tot sufletul acestor meditaţii care sunt veşnice, nesfârşite şi comune celor mai nobile spirite?

Ăştia care aleargă după tot felul de îndatoriri, care se chinuie pe ei înşişi şi pe cei din jurul lor, după ce, pierzându-şi minţile de-a binelea, se vor fi plimbat din poartă-n poartă fără să fi ocolit pragul vreunei uşi, după ce vor fi răspândit prin cele mai felurite case saluturile lor interesate, cât de puţini oameni vor fi reuşit să vadă, la urma urmei, în acest oraş imens şi hărţuit între mii de pasiuni?

Cât de mulţi vor fi dintre aceştia pe care somnul, dezmăţul sau neomenia îi vor îndepărta? Câţi, după ce se vor fi chinuit multă vreme, vor alerga prefăcându-se grăbiţi! Cât se vor codi să se arate în atriumul tixit de clienţi şi se vor retrage în colţurile întunecoase ale caselor, ca şi cum n-ar fi mai nepoliticos să dezamăgească decât să-i lase la poartă! Mulţi dintre ei, toropiţi şi încă mahmuri după beţia de ieri, în faţa acestor nenorociţi care se scoală cu noaptea-n cap aşteptând ca ei să se trezească, vor răspunde la rostirea în şoaptă a numelui lor, de buze abea întredeschise, prin cel mai dispreţuitor căscat! 

Noi socotim, orice s-ar spune, că îşi îndeplinesc adevăratele lor îndatoriri cei care vor să-i aibă alături în fiecare zi pe Zenon sau Pythagora, pe Democrit sau pe ceilalţi înaintaşi ai bunelor învăţături; pe cei care vor să-i aibă pe Aristotel şi pe Teofrast în intimitatea lor. Putem oricând să apelăm la ei; vizitatorul nu va pleca de la ei fără a fi mai fericit, mai dispus să-i iubească; nici unul nu-l va lăsa să plece cu mâinile goale. Oricine poate merge să-i întâlnească, fie zi, fie noapte.

Nici unul dintre ei nu te va sili să mori, ci te va învăţa CUM să o faci: nici unul din ei nu-ţi va risipi anii, fiecare ţi-i va aduce pe ai săi; cu niciunul discuţia nu va fi primejdioasă, prietenia lor nu va fi funestă, grija nici unuia nu va fi costisitoare. Poţi lua de la ei tot ce vrei; nu va depinde decât de tine să te înfrupţi din bunurile lor cât ţi-e voia.

Ce bătrâneţe frumoasă şi fericită îl aşteaptă pe cel care s-a pus sub ocrotirea lor! Va avea prieteni de încredere cu care va putea să discute despre lucrurile cele mai mărunte ca şi despre cele mai importante, pe care va putea să-i consulte zilnic în problemele personale. De la aceştia vor auzi adevărul spus fără ocol şi vor fi lăudaţi de ei fără linguşire, într-un cuvânt vor avea prieteni a căror purtare e demnă de urmat.

Obişnuim să spunem că n-a stat în puterea noastră să ne alegem părinţii, că ne-au fost daţi la întâmplare; dar nouă, filozofilor, ne este permis să ne naştem după cum vrem! Spiritele cele mai vestite formează familii: alege-o pe aceea din care vrei să faci parte; vei primi nu numai numele lor, ci şi bunurile lor pe care nu va trebui să le păstrezi nici cu meschinărie, nici cu lăcomie. Vor spori cu atât mai mult cu cât le vei împărţi mai adesea.

Aceştia îţi vor deschide drum către veşnicie şi te vor înălţa într-un loc de unde nu s-a prăbuşit nimeni. Este singurul mijloc de a depăşi condiţia de muritor şi chiar de a o transforma în nemurire. Onorurile, monumentele, toate sentinţele date de ambiţie sau toate operele făcute de ea, se năruie curând; nu există lucru pe care bătrâneţea lungă să nu-l ruineze sau să nu-l prăbuşească; dar de cei pe care înţelepciunea i-a consacrat nu se poate atinge: nici o vârstă nu-i va slăbi; epoca şi generaţiile următoare vor contribui la venerarea pe care o inspiră opera lor şi pentru că invidia se îndreaptă de obicei împotriva vecinului, vom admira cu mai multă sinceritate de la distanţă.

Aşadar viaţa înţeleptului va dura mult. El nu e deloc închis în aceleaşi hotare ca şi ceilalţi. El singur e slobozit de legile neamului omenesc. Toate secolele i se supun, ca unui zeu. E vorba de un timp trecut? El îl va cuprinde prin amintire; prezent? îl foloseşte. Cât despre viitor, se bucură de el dinainte. Reunirea tuturor acestor momente într-unul singur îi face viaţa lungă.

Viaţa cea mai scurtă şi mai neliniştită o au cei care uită de trecut, neglijează prezentul şi se tem de viitor. Când ajung la capăt, îşi dau seama, prea târziu, nenorociţii, că au fost tot timpul ocupaţi cu a nu face nimic.

Să nu crezi că lungimea vieţii lor ar fi dovedită de faptul că deseori îşi cheamă moartea: ceea ce-i chinuie nu e lipsa lor de prevedere, ci nesiguranţa pasiunilor care se transformă chiar în lucrurile de care se tem; adesea îşi doresc moartea pentru că le e frică de ea.

Să nu cauţi dovada că trăiesc mult în faptul că ziua li se pare desori lungă, că, până la ora cinei, se plâng de încetineala cu care trece vremea; atunci când „ocupaţiile” îi părăsesc, toropiţi de lene, se agită şi nu ştiu cum să-şi mai omoare timpul. De asemenea, când râvnesc la o îndeletnicire oarecare, intervalul de timp care-i separă de ea li se pare îngrozitor de lung. De pildă, când s-au anunţat lupte de gladiatori sau când aşteaptă să vadă vreun spectacol sau altă distracţie, ar dori, pe Hercule, să sară peste zilele sau ceasurile care au rămas până atunci.

Orice întârziere a lucrului sperat este lungă; dar chiar şi timpul pe care-l petrec cum le place este scurt pentru ei şi devine şi mai scurt, tot din vina lor. Ei trec de la un capriciu la altul şi nu se pot opri la o singură dorinţă. Zilele nu sunt lungi pentru ei, ci de-a dreptul îngrozitoare; dar, dimpotrivă, cât de scurte li se par nopţile pe care le petrec în îmbrăţişarea curtezanelor sau la beţie.

De acolo furia împotriva poeţilor care hrănesc rătăcirile omeneşti cu povestirile lor, când îl înfăţişează pe Jupiter fermecat de plăcerile unei nopţi de dragoste căreia i-a dublat durata (aluzie la povestea lui Jupiter şi a Alcmenei – Plaut, Amphitrzo – n.t.). Ei aţâţă viciile noastre când le fac să urce la zeii înşişi, oferind bolii noastre, prin exemplul divinităţii, toate scuzele şi toată îndreptăţirea. Cum să nu li se pară acestor oameni că nopţile sunt prea scurte, când le plătesc atât de scump? Îşi pierd ziua în aşteptarea nopţii, iar noapte prin teama de răsărit.

Până şi plăcerile lor sunt tulburate şi întunecate de felurite spaime şi în mijlocul celor mai zguduitoare emoţii apare acest gând neliniştitor: „Cât va dura oare?”. Din pricina acestui sentiment, regii şi-au deplâns puterea, iar măreţia soartei lor i-a încântat mai puţin, înspăimântaţi de apropierea sfârşitului.

Când pe întinderile nesfârşite ale câmpiilor îşi desfăşurau armata pe care nu trebuia să o numere, ci să-i aprecieze din ochi mulţimea, cel mai trufaş dintre regii persani (Xerxes – n.t.) a vărsat lacrimi la gândul că, peste o sută de ani, nici unul dintre aceşti tineri nu va supravieţui; dar chiar el era cel care le grăbea destinul pentru care-i compătimea, silindu-i pe unii să moară pe mare, pe alţii pe uscat, în bătălie sau în retragere (...)

Noi îndeletniciri iau locul celor vechi, speranţa stârneşte speranţă, ambiţia, ambiţie. Nu se caută sfârşitul nenorocirilor, ci se schimbă subiectul. Ne-au chinuit prea îndelung propriile noastre onoruri? Cele ale altora ne răpesc şi mai mult timp! Am fost scutiţi de oboselile unei candidaturi? Ne apucăm să fim agenţi electorali! Am renunţat cumva la plictiseala de a acuza? Cădem în aceea de a judeca! Am încetat de a fi judecători? Devenim anchetatori! Am îmbătrânit ca administratori ai averii altora? Vom fi acaparaţi de averea personală (...)

Unele boli trebuie îngrijite fără ştirea celor atinşi de ele. Mulţi însă au murit fiindcă şi-au cunoscut boala! (...)

Nimeni nu priveşte moartea în faţă; toţi speră să trăiască foarte mult; unii se gândesc să-şi înalţe morminte impunătoare, se îngrijesc de dedicaţiile de pe edificiile publice, de jocurile din jurul rugului, vor să aibă funeralii cât mai pompoase. Pe Hercule! Funeraliile lor, ca şi cum ar fi trăit prea puţin, se fac la lumina torţelor şi lumânărilor. (aşa se înmormântau numai copiii – n.t.)



(Extras din „Lucius Annaeus Seneca – Scrieri Filozofice Alese”, Biblioteca pentru Toţi, 1981, Editura Minerva, Bucureşti

Traducerea fragmentelor citate: Elena Lazăr

8 ian. 2016

Onoare și respect pentru Ion fără mormânt!


Se tot vorbește de un război micuț, mititel, prin preajmă, anul acesta. Zona militară începe să clipocească. SRI-ul scoate pe țeavă materiale de awarenes pe contraspionaj de te tăvălești pe jos de râs depre cum să identificăm agenții străini și să ne ferim de acțiunile lor malefice - în timp ce chiar în numărul respectiv al revistei lor de ”intelligence” semnează agenți și vectori ai inamicilor. Nici nu-mi mai vine să pun gogomârlă din aia de râs.
Frontierele interne au fost străpunse dușmanul este în primul rând în interior.
Dacă românii, prin absurd, ar avea arme (și eventul coaie), la o primă mobilizare - și înarmare - ar trebui să treacă întâi de toate la lichidarea Clanurilor, Mafiilor și Găștilor - aduse la Putere în România de autorii loviturii din 89, cu Ilici în frunte. 
Lovitură a Moscovei precedată de lovitura din 23 august 1944, momentul în care li s-a oferit rușilor pe tavă România fără luptă, ca și în 1989. 
În Rusia, Armata a 6-a Germană s-a predat, dar Armata a 3-a Română a luptat și restul forțelor române au fost fie decimate, fie luate în captivitate, sute de mii de ostași pierind în Gulag, prizonieri deja până la semnarea așa zisului armistițiu din septembrie de către nenorocitul ăla de ipochimen de trădător venal de țară, lepra gângavă, bălălăul poponaut și scârnav.
De la trădarea camarilei lui Mihai și predarea Mareșalului Antonescu în ghiarele rușilor a început blestemul României.
Romania de azi nu este suverană, iar această situație începe cu ocuparea țării de către ruși în 1944, cu aportul direct al așa zisului rege Mihai, actual miliardar astăzi, și reocuparea țării în 1989, de către agentura moscovită, cu acordul dragilor de ”americani” - că numai americani n-au fost vreodată alde Kissinger și toți Wolfoviții și Rubinsteinii de după el.
Românii nu mai știu să lupte, au învățat doar să o încaseze.
Cu multă, multă vreme în urmă, cei de pe aceste meleaguri au tot luptat, la Sarmizegetusa, la Posada, la Țebea, la Rovine, la Vaslui, la Codrii Cosminului, la Hunedoara, la Carei, la Târgoviște, Grivița și Smârdan, la Mărășești și în multe alte locuri pământul românesc este sfințit de jertfa celor de dinainte ce și-au dat viața pentru ca ”neamul” de astăzi să-și înfulece micii și berea, holbându-se la mizeriile și pornoabjecția pastorilor de la Antenele Secu, scuipând semințe și belindu-se la isprăvile telesexuale ale lui Borcea sau, eventual, lăcrimând clamoros la discursurile patriotarde ale mimului Securității, saltimbancul ortodoxobscen de zece mii de euroi pe lună, Dan Puric.
Toată lumea se văită de corupția generalizată, dar contribuie la corupție zi de zi, cu tradiționala șpagă și delăsare față de fraudă și ciordeală. 
Spațiul public și politic, dar și cel universitar, zona de formare a profesioniștilor și educatorilor, sunt perimetre contaminate iremediabil, minate de impostură, plagiat, nepotism și furăciune din banul public. Universitarii lui Manolescu, Pleșu, Patapievici, Ponta, Oprea, au trecut acum la schilodirea minților copiilor.
Amploarea dezastrului în care se află România de acum este ușor de estimat, nu e nevoie de super studii de economie comparată, de mijloacele speciale ale serviciilor, de analize sociologice sofisticate. 
Călăuze nu mai sunt, marii părinți duhovnicești, veteranii de război, bunicii noștri, nu mai sunt, modelele autentice de inspirație românească au dispărut, totul băltește în compromis și jeg și lene intelectuală și superficialitate și găinărie. 
Termeni ca altruism, onestitate, respect, devotament, cinste, demnitate, credință, sunt cuvinte sterpe, golite de conținut. 
Valorile morale sunt respinse sau ignorate de o societate bolnavă, atinsă de un cancer generalizat, ce-și renegă istoria și trecutul, îndrumată de vectori de genul Liiceanu, Boia, pioni ai unei Haite bine înfiptă, de troica Ilici, Brucan, Pleșu. Haite de alogeni neokominterniști ce au luat cu asalt instituțiile și școlile în timp ce alt gen de Haite, de lumpeni și interlopi și ciorditori și minorități agresive au dat atacul la bază.
Sute de mii de hectare, zeci de mii de imobile din Ardeal și nu numai au intrat în ghiarele străinilor, prin acte și hotărâri ilegale, în timp ce orașe întregi au intrat în metastază, s-au țiganizat, după ce clasa politică a dat semnalul la vârf al împletirii cu Clanurile țigănești, securiștii își primesc tainul de la alde Niro și Bercea și Didilă din Toflea, interlopii și milițienii și aceiași securiștii plus activiștii PCR, renuvelați în capitaliști de tip nou au sărăcit poporul român, l-au dezbinat și aproape că l-au distrus, au fost transferate străinilor de către patrihoții Securității și SRI-ului bogățiile subsolului, pădurile, apele, gazele, petrolul, patrimoniul industrial, cel rămas după tocarea a mii de fabrici transformate în ruine de fier vechi duse de țigani la topitoriile rusești din Transnistria, de la Râbnița, averi uriașe au fost adunate prin jaf și corupție de către o mână de securiști/turnători/infractori - odraslele lor ne scuipă copiii în gură din goana limuzinelor de lux, ne sfidează și ne batjocoresc, zi de zi, de ani și ani.
Vreo cinci milioane de români și-au părăsit țara - iar conform sondajelor recente alte 11 milioane ar pleca oriunde dacă ar avea posibilitatea - altfel se zbat în sărăcie endemică, împovărați de taxe aberante ce servesc umflării bugetului de cheltuieli și pensii speciale pentru „aleși”, oportuniști și profitori - ce nu trăiesc în nevoi și suferințe, ci chiar trăiesc bine, cum le-a urat Băse, ca niște vampiri sugând de sînge tot neamul, cât a mai rămas.
”United we stand” - este o himeră, dezbinare mai acută, mai stridentă și mai profundă ca acum nu cred că s-a mai văzut de mult în istoria noastră recentă. Scepticismul și cinismul și bășcălia au devenit stereotipuri, s-a banalizat ciordeala și bălăcăreala, delăsarea, egoismul și dezbinarea, plus, mai nou, vehemența anticreștină, ca pe timpurile bezbojnicilor creați de NKVD-ul lui Beria, doar că acum urmașii lui Beria și Lenin și Stalin sunt Soros și Mungiu și Makovei cu a sa Ceata brucaniană de la GDS.
Cetatea a rămas fără santinele, dușmanii sunt deja în interior, nu mai există niciun rond militar de noapte care să-i salveze pe civili de exterminare, militarii au ajuns slugi servile ale politrucilor, eroii militari ai României sunt aruncați la gunoi, ba chiar prin lege - ce blasfemie și ce rușine pentru Corpul cadrelor militare - s-a obliterat și interzis până și pomenirea numelui Mareșalului Antonescu. Ion Cel Fără de Mormânt...
Toate astea mi-a venit în gând citind un comentariu, pe net, despre defetism și angajare în caz de război, nu știu cui aparține, dar mi se pare semnificativ și coerent în raport cu situația descrisă. 
Mai ales că ne așteaptă în curând evenimente nasoale. Că așa vrea geopolitica și geofizica.
Ar fi cu adevărat teribil să ajungem să ne unim - ca după dezastrul de la Colectiv - fie ca urmare a unui cutremur fie ca urmare a unui război. De regulă în astfel de momente mor tocmai cei mai buni, cei ce se jertfesc pentru a-i salva pe ceilalți, cei curajoși, cei care luptă fără să-și socotească profitul sau pierderile, cei care nu stau pe gânduri și-și împart ce au cu cei aflați în lipsuri. Jartelele, cei din spatele frontului profită tocmai de astfel de momente. Și prosperă și ajung la putere. Cum vedem acum. N-am avut minte să-i ciuruim în decembrie 89 sau după aceea, duși de nas de sloganul soporific al non violenței - asta în timp ce Ei ne-au crăpat capetele și ne-au rupt oasele și au tras în noi cu gloanțe de război. De aceea, dacă apare vreo buleală, ideea e că ar trebui, de data asta, rapid mătrășiți, cât e moloz și praf în aer.
.
altfel, iată opinia unui tânăr frumos și liber, de pe stradă, care are acum și Guvernul său, Guvernul Străzii, guvernul străinilor mai exact, pe față, nu la fereală ca până acum.

”eu nu m-as duce sa mor pentru tara mea dintr-un motiv foarte simplu: nu e a mea. 
E a lu' Nastase, si a lu' Iliescu, si a lu' Voiculescu si a unei armate intregi de mici si mari trepadusi. 
Cei mai multi dintre co-nationalii mei i-au votat pe unii din acesti trepadusi. Pe altii (Bianca Dragusan, Adi Minune, etc.) i-a adulat si-i hranesc zi de zi cu atentia lor. 
E tara lu' Libertatea si Can-Can. 
Tara mea a avut nenumarate ocazii sa se intoarca la mine, incepind cu punctul 8 de la Timisoara si terminand cu ne-acceptarea cererii de eliberare a lu' Nastase. Putea sa nu accepte modificarea, in fiecare an, a sistemului de invatamint. 
In tara mea nu ajung sa conduca prostii; nu intra in parlament actorii, cintaretii si antrenorii de fotbal. 
Si, daca intra, nu accepta sa-si acopere colegii cercetati.
Dupa parerea mea Romania are o singura sansa: Renasterea.”
.
Cam atât. sună bine și cuminte spus, ”Renașterea”, rămâne de văzut dacă mitul păsării Phoenix mai are încă forță, dacă românii mai pot să se reîntregească, să renască, să devină iarăși un neam unit...”Fie să renască numai cel ce har are de-a renaşte, curăţit prin jar, din cenuşa-i proprie şi din propriu-i scrum”...pare un apropo la un incendiu mult mai vast decât cel de la Colectiv
ah, și să nu uit asta:
Bocetul Mariei pentru Ion Cel Fără de Mormânt:
ps. G.R. să nu te superi că nu dau link!!!

7 ian. 2016

Fals tratat de vânător:

                    Angelica:    ”-Dă-te-n sloboz cârnatule!”
Ei fraților, cumnaților și măi cârnaților ( se știu ei care, ce-i!) au trecut și sărbătorile. Unii au băut ca purceii din țâța scroafei, alții se bronzează încă pe la ”Palme”, câțiva își pregătesc bagajele pentru vreme lungă la loc betonat și răcoros, fiecare după merit și fapte! 
Unul dintre cei mai mari ”cărăbuși” ai României, un individ plin de rachiună și dosare penale, un individ dubios care a condus România peste 10 ani, ”a ieșit cică la vânătoare” ! Trogloditul personaj, slugoi la două capete, n-are altceva de făcut decât să critice cea ce încearcă alții să construiască. El se face că uită toate bubele mandatelor sale: ” Flota”, ” Casa din Mihăileanu”, ” Nana”, ” Creditul CEC”, ” Microsoft”, ” Avioanele second-hand”, ” Manevrele transatlantice cu Roșia Montană la Bursă”, etc. ...N-are taine el cu astea! El se vrea la putere iar! Te-am susținut împreună cu alți prieteni frumoși în idea că vrei să faci ceva pentru România. Ne-ai mințit cu nerușinarea caracteristică interlopilor de doi lei! Nu face nimic, Dumnezeu o să te pună acolo unde meriți: SUS LA BECI!! O pulă de cal mai ajungi la putere tătarule! Să vezi cum te duci după frățiorul tău la zdup!!! Recentul dialog Merkel-Cioloș îmi dă mie așa un feeling că așa cam pe la sfârșitul lui mai o să primești chiftele cu praștia, cea ce-i bine pentru România!
                    Să fiți cuminți că vă papă popa!

6 ian. 2016

Decât despre ”cercetărelă” ( de Bobotează)!

Datorită și din cauză, pentru-că am fost plecat, vă spun, chiar dacă întârziat ( cosiderați că-i Anul Nou pe rit vechi! ) : LA MULȚI ANI!

”Cercetătorii științifici ” de la penitenciarul Poarta Albă i-au în calcul publicarea unei lucrări științifice care are ca temă grava situație demografică în care se prăbușește România. Astfel, cunoscutul om de afaceri Cristi Butelie după un studiu de aproape doi ani, pe propria piele și sănătate a dezvoltat un concept științific infailibil de însămânțare naturală pentru toate parașutele sterpe cu pretenții maternale...Conceptul științific se bazează pe revoluționara metodă sexuală, foarte puțin cunoscută și utilizată de parașutele țării: sexul în părțile tradiționale, în vagin ( științific mai exact ! ) Astfel, cunoscutul om de știință ( fost gestionar conform CV!) le-a aplicat buzatelor nesătule instrumentul în zona necunoscută și puțin utilizată și le-a explicat nesătulelor, că dacă o freci numai oral, ba pe deasupra și îngurghitezi lichidul seminal, nu ai cum să-ți reproduci specia botoxată, iar dacă nu te reproduci, ciuciu pensie viageră sau alocație de sprijin de mii de ”ieoro” !!!
Deja ex-cercetătorul științific, actualmente om de afaceri și lider spiritual, George G. Becali, s-a pronunțat asupra inovației: ” Nu puteau face ceva acolo la vizita. Acolo e o camera in care mai sunt inca 30. Spunea un avocat pe care eu il respect ca trebuie sa spui itinerariul pe care il faci cand esti in libertate alea cinci zile. Trebuie sa spui sa te gaseasca ei, sa nu faci vreo alta infractiune. Cristi Borcea putea sa se culce cu zece femei in timpul permisiei ca nu statea nimeni la fundul lui ( nota autorului : ești sigur taică?). I-am spus Alinei sa nu o mai jigneasca pe femeia aia pentru ca nu are ea nicio vina ca barbatul ei se culca cu ea. Barbatul e acum in suferinta. Pana iese ii vom aduce mangaieli si dragoste, apoi vom vedea ce face cu viata lui. Eu incerc sa le aduc mangaieli Alinei si lui Cristi, ca parinte spiritual. Ma doare sufletul de el pentru ca stiu ca astia abia asteapta sa nu-i mai dea invoire. Eu i-am spus acum patru luni, ca stia, sa tina secret ca astia il nenorocesc ca nu ii mai dau invoire. Daca nu voia nu facea. Nu l-a obligat nimeni sa-i dea. El cred ca acum lesina de ras.” 
http://www.cancan.ro/showbiz/showbiz-intern/incredibil-ce-a-putut-sa-ii-spuna-gigi-becali-sotiei-lui-borcea-toata-viata-o-sa-te-insele.html
Luați aminte și voi viitori cercetători științifici! Să însămânțați bineeeeeeeeeee!
Se aude tovarășe Boc? Leană, auzi fă? Traiane tu degeaba auzi, te-a iertat Ăl de Sus! Nu bre, nu Coldea... celălalt, Șefu ...

Arhivă blog