31 mai 2011

Adrian Sahr din cauză de Merişor.

Bun.
Să revenim la ale noastre.
Mulţi dintre voi ştiţi că nu prea îmi place să comunic pe mess. De multe ori îmi este mai comod să comunic aici în în ogradă. Din când în când însă, mă mai întind la câte-o bârfă pe mess. Ieri m-am întins la bârfă cu Merişor. Merişor, cel care cu ograda lui a isterizat o samă de cocoane "iubitoare de iubiri" şi o altă samă de cocoane "iubitoare de câini bagabonţi".
Nu-mi plac nici cele "iubitoare de iubiri", nici cele "iubitoare de câini bagabonţi".
De ce?
Simplu!
Sunt sufocante!
Ba uneori chiar imbecile!

"Iubitoarele de iubiri" vor să le iubeşti doar pe ele!
Să le susuri dulce la ureche din oră-n oră "TE IUBESC!". Dacă nu eşti lângă ele, nu contează! Ai telefon! Beep, beep, beep.... formezi numărul, răspunde "iubitoarea de iubiri" şi tu îi susuri telefonic "TE IUBESC!". Dacă eşti în şedinţă, beep, beep, beep.... bagi un SMS: "TE IUBESC!"
Bleah!
N-am spus niciodată "TE IUBESC!".
N-am spus niciodată "TE IUBESC!" mamei.
Nici ea nu mi-a spus şi sincer nu m-a interesat niciodată de ce nu mi-a spus.
N-am spus niciodată "TE IUBESC!" tatei.
S-ar fi uitat inginerul lopătar ciudat la mine şi imediat ar fi zbierat la mimoza vieţii lui:
- Tincuţooooooo, să-l duci pe ăsta la doctor c-a luat-o razna!
N-am spus niciodată "TE IUBESC!" piticului.
EL ŞTIE ŞI SIMTE CĂ-L IUBESC!
N-am spus nimănui "TE IUBESC!" însă am spus "TE ADOR!"
Nu de multe ori.
Prima oară, în liceu când îndrăgostit lulea fiind, i-am spart lada de bani lui tata şi am plecat la Cluj să dau la facultate.
Eu am intrat ea nu a intrat, ochii care nu se văd se uită.
A doua oară, în primul an de facultate când îndrăgostit lulea fiind, m-am căsătorit.
Ea s-a dus de Crăciun la mă-sa ca să-i mănânce cozonacii şi dusă a fost. Să nu-i putrezească oasele nici ei, nici mă-sii.
A treia oară, când m-am cunoscut cu talibanca, eu sătul fiind de femei idioate şi cretine. Am descoperit că pe lumea asta mai există şi femei inteligente. Afurisite şi inteligente. M-am îndrăgostit lulea de mintea ei!
Brusc!
Clanc-zbang!
Cu talibanca n-am probleme. Când fac câte una nefăcută îmi zice de Grădiştea şi de "fir-ai al dracului de securist împuţit cu cine te-a băgat în patul meu". Bineînţeles că replica mea totdeauna este fulgerătoare: "Nu-i patul tău! E patul meu! Am chitanţă!" şi PAC!, scot tacticos chitanţa din buzunar! Eu mă uit la ea, ea se uită la mine, ne pufneşte râsul şi hop în pat.
V-am povestit-o p-asta cu chitanţa vreodată?
Hahaha!
Nu cred!
Hai să v-o povestesc.
Sătul de aia cu "fir-ai al dracului de securist împuţit cu cine te-a băgat în patul meu", eu, care de obicei nu păstrez chitanţele la ceea ce cumpăr, când mi-am cumpărat pat am cerut chitanţă şi am pus-o bine în dosarul cu acte. Cum fac una nefăcută, zdup dau buzna la dulap, scot chitanţa de la dosar şi o bag în buzunar. Deh, să o am la îndemână când talibanca o bagă p-aia cu "cu securistu' împuţit în patul ei"!
A patra oară, când precum un bou bătrân (deh, timpul trece, anii curg) îndrăgostit lulea fiind , am aflat ceea ce încă nu ştiam: că totuşi există şi basme reale.
Cu Basmul Real treaba-i naşpa rău! Aş spânzura-o cu mâinile mele! Dar nu mult şi nici să moară! Aşa doar un pic! După aceea, aş iubi-o! Şi după aceea iar aş spânzura-o şi iar aş iubi-o! Hmmmmmm. Basmul Real este DIVINITATEA! Şi aşa cum eu respect divinităţile tuturor neamurilor, am pretenţia ca şi divinitatea mea să fie respectată! Că cine nu o respectă, şi-a futut norocul cu mine! Apropo: parfumacule parizian ai de grijă că te cam joci în dosul gol pe lângă burlanul negru al lui Alphonse! Legionarul negru-negru-negru şi mare-mare-mare! Ai de grijă că Parisul nu-i lipsit de tufişuri. Nu ştii din ce tufiş, ŢUP!, sare iepuraşul cu Alphonse după el!
A cincea oară, hmmmmmmm încă mă mai gândesc dacă trec acel de curând rostit "TE ADOR!" la numărătoare. Am tot timpul. Mă festinez lent că doar nu au intrat zilele-n sac.
Bun.
Până aici a fost treaba cu "iubitul iubirii". De aici încolo este treaba cu "iubitul câinilor bagabonţi".

Iubitoarele de câini bagabonţi sunt mai permisive!
Nu vor să fie iubite doar ele. Trebuie să le iubeşti şi javrele bagaboante! Ceva de genul:
Te scoli dimineaţa şi vrei să-i tragi cocoanei o sfântă pulă pe nepişate, dar ai surpriza că după ce i-ai ridicat poalele cămăşii de noapte şi eşti gata să i-o înfingi pe la spate pe lângă chiloţii de dantelă, să o auzi mormăind:
- HALT! VERBOTEN! Ia îmbracă-te tu frumuşel şi du mâncarea la căţei că au lătrat toată noaptea sărăcuţii.
Te îmbraci, înhaţi punga în care cocoana a adunat resturile de la cină şi trop-trop-trop în parcare să dai de mâncare potăilor! Protejatele cocoanei! După ce ai descărcat frumos punga cu resturi şi vecinul de la trei te înjură de morţi, câini şi băbăciune, tu te faci că n-auzi şi te întorci triumfător cu punga martor lângă cocoană. Şi când vrei să te apuci gospodăreşte de treabă, constaţi stupefiat că adormită e cocoana, adormită e şi pula!
Mda.
Nu credeţi?
Treaba voastră!
Tot ce pot să vă asigur, este că eu am un dobitoc de amic care de dragul traiului fiţos, de vreo trei ani fute o şleampătă de la televiziune, o babă ordinară şi "mondeană" care în fiecare dimineaţă : HALT! VERBOTEN! MARŞ CU HALEALA LA CÂINI!
A ajuns de pomină precum ăla de v-am povestit că băga deştu-n curu' câinelui ca să-i tragă aprig la buci dizeuzei!
Bun.
Până aici a fost treaba cu "iubitul câinilor bagabonţi". De aici încolo este treaba cu Merişor.

Deci ieri m-am întins la bârfă pe mess cu Merişor!
Cine pe cine fute, cine pe care fute, care-i homo, care-i lesbi şi tot aşa din vorbă-n vorbă ţac-ţac Merişor a tastat într-un anumit context "Mintea unui bărbat divorţat". Instantaneu eu am tastat "Adrian Sahr" şi am început să râd cu hohote.
Aici fac o paranteză. V-am spus vreodată că eu nu pot să fut basarabence? Când le aud cum încep să chiţăie când o dau în multiple stări orgasmice, brusc mă buşeşte râsul! Mă buşeşte râsul şi de atâta râs, sângele din corpii cavernoşi ai membrului se urcă în obraji şi la cap! Mă fac roşu-roşu precum racul şi mi se blegeşte de nu-l mai scoală nici dracu. Vorbesc de membru. Şi aici închid paranteza.
 Aceeaşi manifestare o am când îmi aduc aminte de Adrian Sahr / Mintea unui bărbat divorţat .
Şi acum când tastez râd!
De ce?
Simplu!
Râd deoarece am descoperit unul mai dement ca mine, nu pe cele coclauri depărtate ale lumii, ci aici, în "România ţara tuturor posibilităţilor"!
Cartea mi-a fost făcută cadou de către o amică doctoreasă!
Împachetată frumos, cu fundiţă roşie!
Nu amica!
Cartea!
Amica rânjea!
Eu după ce am citit-o, nu mai puteam să mă opresc din râs!
Bun. Gata. Hai să vă dau copy-paste la câteva fragmente din ea. Nu mă aştept să râdeţi. Dar sincer sunt curios ce reacţie veţi avea.


Regula numărul unu: fute tot ce prinzi, dacă eşti viu şi îndrăgostit. Doar aşa te păstrezi realist, echilibrat şi bărbat. Bărbăţia nu e bine definită, ca feminitatea, deci poate fi foarte uşor spulberată. Pe ele le repară unul care le îndoapă cu complimente, pulă şi atenţii. Pe tine cine căcat te repară, băiete?

După sex, gătitul e singura găselniţă a femeii de a te mai atrage şi ţine în casă, departe de restaurantele unde mişună sute de corpuri tinere, perverse, gata să fie supuse. Când sexul scade în frecvenţă, creşte rata gătitului în casă. Femeia se reinventează în ochii tăi: din sursă de erecţii devine sursă de colesterol, burtă şi idei puţine. Femeia instaurează regimul sexului de bun simţ, al mâncatului în doi la lumina lumânării atent alese din Ikea.

Bărbatul singur nu îşi va decora casa. El va trăi simplu, rudimentar cu două nevoi de bază: mâncarea-confortul şi femei. Pentru că, uimitor, şi el, cel singur, îşi poate găti dacă simte nevoia unei mâncari calde. Advertisingul a denaturat nevoia vânătorului care, în sfârşit nu mai era nevoit să vâneze pentru familie pentru că tehnologia îi oferea şi alte şanse de a supravieţui în sălbăticie. Societatea econoamă insistă pe nocivitatea celibatului: cei singuri consumă excesiv din resursele de bază, spaţiu, apă, gaze, încălzire, curăţenie. Mutaţi-vă împreună! strigă contabilul mondial, consumaţi mai puţin din resursele planetei şi mai mult din produsele companiilor private.

Cât despre iubire – iubiţi-le voi, eu doar le fut să vi se întoarcă relaxate acasă. Eu le umilesc şi supun, iar voi le scoateţi în oraş. Le arăt partea ireală a vieţii, plină doar de plăcerea care le scutură din rărunchi şi brusc înţeleg că Dumnezeu nu există, ci doar o teamă imensă de a-ţi trăi viaţa aşa cum vrei – prea multă responsabilitate pentru ele care au învăţat biblia iubirii, a căsătoriei, a copiilor, a amanţilor ocazionali şi a soţului veşnic, sau a divorţului la îndemână pentru a relua ciclul găunos al sensului vieţii pe pământ.

Futaiurile care urmează poate au implicat femei dragi unora dintre voi, soţiile altora, şefele unora sau amantele câtorva. Oricum, să ştiţi că în toate cazurile mi-a făcut plăcere să fiu parte din universul vostru.

Dacă te-ai trezit într-o dimineaţă îndrăgostit de ea, cea care cu câteva ore în urmă îţi gemea beată prin casă, deschide bine ochii şi fă-ţi următorul jurământ: până la prânz o fuţi pe alta, până seara trebuie să descoperi o altă nimfă care să te farmece parţial, exact cât îi stă bine haiducului, nu eunucului. Nu pentru că ea, cea din pat, de care te-ai îndrăgostit, nu merită, ci pentru că aşa trebuie. Să fii şi mai ales să rămâi bărbat e o meserie, nu un lifestyle.

Femeia are un singur gând curat: să se fută în cele mai angoasante poziţii pentru fizică. Restul gândurilor ei sunt mine antipersonal, mai exact anti-bărbat.

Bărbăţia se întreţine cu efort şi tensiune sexuală mereu la îndemână. Nu trebuie să te fuți tot timpul, ori de câte ori îţi susură gândul în minte, dar trebuie să fii pregătit să o ridici în pulă pe prima nărăvaşă care îţi iese în cale.


Gata ajunge!
Bună dimineaţa români, eu mă duc să dorm.

PS Să n-o uitaţi p-asta din ciclul "Filosofeli demenţiale":

ORICÂT DE "URÂŢI"
AM FI UNII DINTRE NOI,
AVEM O ŢARĂ FRUMOASĂ:
ROMÂNIA!

30 mai 2011

Confirmare.

Ca să nu mai îmi prefuteţi memoriile, confirm cu acordul "împricinatei":
NICOLETA SAVIN
REVINE ÎN PRESĂ ÎN CADRUL EvZ.

Ea este Nicoleta Savin fumătoarea.

Aici este cu amantul la cârciumă.

Aici pleacă acasă cu amantul.

Aici tocmai s-a certat crâncen cu amantul.

Aici este cu hahalera, golanul şi curvarul de bărba-su'.

Adică încă cu mine, până ce o dată şi o dată,
sătulă de câte i-am făcut, îi fac şi încă am să-i mai fac,
îmi va trage un mare şut fix în cur!
Pam-pam

Flash.

Base,
deocamdată, 
a pierdut procesul cu Surupăceanu!
Bineînţeles că tot la judecătoria 5!
:))))))))
Urmează apelul!

Dan Andronic.

Bre tata Andronic.
De ce eşti golan?
Atât te întreb!
Dai sfoară-n în ţară, că sanchi, faci după 11.00 dezvăluiri în print, mocofanii pun botu', tu-ţi vinzi marfa, başca că o mai pui şi de vreo 7500 de vizualizări după ce bagi materialul on line. 
Hmmmmmm........toţi sperau să le vorbeşti de mere şi tu golane le-ai vorbit de pere.

"Afacerea Palas" - Iaşi.

Pe la jumate de octombrie vă povesteam ceva despre un "Schrotter", un "Patriarh" şi-un "Palas".

Golanii de gerulieni au făcut un mişto nebun de patriah atunci, chiar dacă ei sunt recunoscuţi drept aprigi neplăcători de evrei. Eu nu am făcut mişto, dar mi-am luat niscaiva afurisenii pe cârcă! Nu că mi-ar fi păsat! Deh, ce treabă are păgânitatea mea cu afuriseniile creştinilor? Acum a venit timpul să vă readuc aminte de acea istorie, în timp ce râd cu hohote! Râd, deoarece ştiu că undeva, pe cele coclauri ale depărtărilor, un diavol afurisit râde şi el în hohote! Râde de pişă chiloţeii! Mda, deci iaca belea la Iaşi cu "Afacerea Palas":


Victoria nu este totală deoarece s-au aprobat doar "5 din 10", dar este IMPORTANTĂ!
DOVEDEŞTE CĂ TOTUŞI SE POATE!
Dau copy-paste din Curentul lui Iacob, duşmanul de moarte al lui Vântu, doar unui fragment:

Ironia sorţii face ca tocmai compania pentru care Primăria Iaşi şi în special primarul Gheorghe Nichita fac totul pentru a o favoriza este unul dintre cei mai mari datornici la administraţia locală. Potrivit unei întåmpinări depuse de Primăria Iaşi la Judecătoria Iaşi pe 3 februarie 2011, SC Palas Holding SRL are o datorie de 1,29 milioane de euro către administraţia locală. Potrivit aceluiaşi document, „suma datorată reprezintă o creanţă bugetară rezultată dintr-un raport juridic contractual“. Cu alte cuvinte, Iulius Group nu a plătit vreme de 3 ani suma stabilită drept redevenţă către Primăria Iaşi, o sumă extrem de modestă de doar 430 000 de euro/an pentru o afacere de sute de milioane de euro. Acest gen de business din care Primăria pierde, iar băieţii deştepţi cåştigă, par să fie specialitatea primarului Gheorghe Nichita, care s-a obişnuit să trateze administraţia locală ca pe o afacere de partid.

Restul îl găsiţi aici:

PS1 Recunoaşteţi personajul din dreapta lui Nichita?
Hihihi......


PS2 Aloooo, nenea ZeV, nu ne dai şi nouă niscaiva detalii?
Hihihi......

29 mai 2011

Crin Antonescu, Patriciu, PNL.

Din ograda gerulienilor am luat subiectul pentru această postare. Mai precis din postarea lui "Foame-n gât cel care atunci când USL-ul îl enervează îi fooooote-n gât"! Deci copy-paste cu comentariile mele:


“Îmi pare rău că Dinu Patriciu nu a avut niciodată demnitatea să iasă să dezmintă cum că, în congresul PNL din 2009, eu am ajuns preşedinte datorită sprijinului lui Dinu Patriciu. Nu! Dinu Patriciu a fost unul din numeroşii mei susţinători la congresul din 2009, însă sprijinul său n-a depăşit sau n-a atins raza de acţiune a sprijinului unui preşedinte de organizaţie din PNL. Ştie Patriciu asta, ştie Tăriceanu asta, ştiu eu asta şi ştie tot partidul”

Io comentez pe pasaje:

"Îmi pare rău că Dinu Patriciu nu a avut niciodată demnitatea să iasă să dezmintă cum că, în congresul PNL din 2009, eu am ajuns preşedinte datorită sprijinului lui Dinu Patriciu....."
Măi homălăule lăbărţat în cur care-ţi pute gura, păi de ce ar trebui să dezmintă baragladina ceva ce este adevărat?

"însă sprijinul său n-a depăşit sau n-a atins raza de acţiune a sprijinului unui preşedinte de organizaţie din PNL....."
Măi homălăule lăbărţat în cur care-ţi pute gura, dar banii care ţi i-a băgat în buzunar, lunar câte 10.000 pentru nevoi personale, câte 5000 pentru protocol, başca banii care i-a băgat în buzunarul celor ce te-au votat ce sunt? Nu sprijin? Sau te pomeni că banii ăia ţi se cuveneau? Ai dat-o şi tu în boala PDL-ului, misecuvenismul congenital?

"Ştie Patriciu asta, ştie Tăriceanu asta, ştiu eu asta şi ştie tot partidul...."
Măi homălăule lăbărţat în cur care-ţi pute gura, ştie Patriciu , ştie Tăriceanu , ştii tu şi ştie tot partidul, dar nu pe "asta", gogoriţa pe care-o spui tu! Pe cealaltă! Adică p-aia ADEVĂRATĂ! CĂ DACĂ NU ERA BARAGLADINA SĂ TE SPONSORIZEZE DIN STRICT INTERESUL LUI PERSONAL, CÂT E HĂUL-BĂULUI NU AJUNGEAI TU ŞEFUL LIBERALILOR LIMBRICULE!


Homălăul lăbărţat în cur care-i pute gura, recte rectalul şi urât mirositorul Crin dixit:
"Deci în momentul în care Dinu Patriciu lasă a se înţelege că ar avea vreun cuvânt de spus din calitate de tutore al PNL, trebuie să ştie următorul lucru – că toţi politrucii de la curtea lui Băsescu împart în adevăraţii şi neadevăraţii liberali – trebuie să ştie aşa: Mircea Ionescu Quintus, Radu Câmpeanu, Dinu Zamfirescu sunt astăzi împreună cu mine pe poziţia pe care PNL este, adică împotriva regimului Băsescu, la fel şi Călin Popescu Tăriceanu, şi toate organizaţiile PNL. Asta e opţiunea PNL şi dacă este el adevărat sau nu, nu are a judeca Dinu Patriciu. Dinu Patriciu nu are a judeca alianţa noastră cu PSD, pentru că nu e bazată pe reeşalonări de datorii..."


Io comentez pe pasaje:

"Mircea Ionescu Quintus, Radu Câmpeanu, Dinu Zamfirescu sunt astăzi împreună cu mine pe poziţia pe care PNL este...."
Măi homălăule lăbărţat în cur care-ţi pute gura, şi mă rog care-i poziţia asta? Alături de un partid de stânga limbricule?

"adică împotriva regimului Băsescu.....Asta e opţiunea PNL!...."
Măi homălăule lăbărţat în cur care-ţi pute gura, deci ăsta-i drumul pe care ai băgat tu partidul? Asta-i ţelul şi crezul PNL? JOS BĂSESCU?


Homălăul lăbărţat în cur care-i pute gura, recte rectalul şi urât mirositorul Crin dixit:
"Eu nu m-am luat încă de domnul Patriciu. Eu sunt un om care de ani de zile fac ceea ce cred eu că-i bine, fac pe picioarele mele şi cu resursele mele, chestiunea asta i-a deranjat pe mulţi. Pentru cineva ca mine, care de o bucată bună de vreme se bate cu puterile lui, dar se bate, cu unul ca Băsescu, să ştiţi că nu e o problemă, adică n-o să mă sperii, o să mă bat şi cu Patriciu, n-am în sensul acesta de ales”

Io comentez pe pasaje:

"Eu sunt un om care de ani de zile fac ceea ce cred eu că-i bine, fac pe picioarele mele şi cu resursele mele....."
Măi homălăule lăbărţat în cur care-ţi pute gura, care "resurse ale tale"? Păi nu baragladina după ce-a lăbărţat-o-n cur pe aia pentru care ţi-a părăsit nevasta în ultima fază de cancer, i-a dat o grămadă de euroi? De unde paştele mă-tii ai avut tu "resurse"? Care cumva ai moştenit de la mă-ta fabrici şi uzine? Păi nu din cauza că baragladina i-a dat lu' nevastă-ta o pălărie de euroi pe nu ştiu ce consultanţă s-a deranjat anal madam Săftoaica şi a sărit la beregata voastră?


"Pentru cineva ca mine, care de o bucată bună de vreme se bate cu puterile lui, dar se bate, cu unul ca Băsescu...."
Măi homălăule lăbărţat în cur care-ţi pute gura, tu şeful unui partid din opoziţie atât te pricepi să faci? SĂ TE BAŢI CU ŞEFUL STATULUI? Să zbieri toată ziua "JOS BĂSESCU" şi să te fută-n curul ăla lăbărţat grija de pantofii Elenei Udrea?  Băăăăăăăăăăă găozarule tu eşti lovit de filoxeră? A depune toată ziua moţiuni fără de sens şi fără de finalitate înseamnă a te bate? A rage ca un bou lovit de impotenţă pe la TV-ul lui Voiculescu înseamnă a te bate? Bate-te-ar Dumnezeu de loază gargaristă!


"o să mă bat şi cu Patriciu..."
Măi homălăule lăbărţat în cur care-ţi pute gura, vezi dreak că poate se enervează baragladina şi se pune pe povestit cum te-a lăbărţat în cur şi pe tine şi pe doamna profesoară de matematică! Poate scuipă pe piaţă vreo casetă! Că deh...are experienţă la joaca cu casetele!


În încheiere, din partea mea să vă arză focul pe amândoi! Pe tine că ai distrus partidul liberal şi pe Patriciu ştiu eu de ce! Şi să mai ţii minte un lucru măi homălăule lăbărţat în cur care-ţi pute gura:
DE BĂTUT CU BĂSESCU S-A BĂTUT TĂRICEANU BĂ LIMBRICULE! NU TU! AŞA CUM ESTE EL MOTOCICLIST ŞI DANDY, S-A BĂTUT PARTE ÎN PARTE CU MARINARUL! MARINARUL ÎI TRĂGEA UN ŞUT ÎN CUR, EL HARŞTI ÎI TRĂGEA UNA LA COAIE! MARINARUL ÎI DĂDEA UNA DUPĂ CEAFĂ, EL HARŞTI ÎI TRAGEA ÎN ZEFLEMEA UN BOBÂRNAC ÎN NAS MARINARULUI, BAŞCA CĂ L-A ADUS ÎN PRAGUL ISTERIEI CÂND A SCOS TOT PD-ul DE LA CIOLANUL GUVERNĂRII! ASTA INSEAMNĂ "A TE BATE CU MARINARUL"! LĂTRATUL PE LA TELEVIZIUNI, DEPUNEREA DE MOŢIUNI FĂRĂ ROST, ZBIERATUL "JOS BĂSESCU" ŞI FAPTUL CĂ TE FUTE-N CUR GRIJA DE PANTOFII UDREI,  NU ÎNSEAMNĂ "A TE BATE MARINARUL". SE PIŞĂ MARINARUL MARINĂREŞTE PE TINE MĂI LIMBRICULE! ADICĂ SE PIŞĂ CU BOLTĂ ŞI PRESIUNE!


PS Măi homălăule lăbărţat în cur care-ţi pute gura, comentariile lui Faome-n Gât le găseşti aici:

Iaca unul ma jos:
"Chiar de nu sunt preşedinte ( de ţară) , tu,Costache, stai cuminte, asta dacă nu vrei să îţi trag vreo smetie, sau, mai rău, mă enervez şi pe Adina în dormitor ţi-o desantez. R-ai al dracului de bagabont şi troglodit ,petrolist mafiot ".

Când mă enervez mă fac ROŞU în obraji!


Pentru Ana.

Reciteşte:

"Clădirea care adăposteşte instituţia noastră îţi apare în faţa ochilor de la cel puţin 1 km distanţă şi te copleşeşte, pur şi simplu, prin dimensiuni. Se întinde pe trei străzi, monstru de beton şi sticlă, străjuită într-un colţ de un turn, al cărui vârf se pierde în nori."

"Clădirea e unică şi inconfundabilă. A apărut chiar în două-trei filme documentare, dar şi artistice, care oferă mărturii, pentru oricine le caută, despre cum am intrat noi în lumea bună, a banului adevărat. E absolut năucitoare clădirea asta, aşa cum tronează în mijlocul unei păduri de blocuri cenuşii, triste şi anonime, cu balcoanele, fie ele deschise sau închise cu termopan, pline de rufe colorate, întinse la uscat.
Vizavi de ea, a rămas stingheră, agăţată în vârful unui dâmb de pământ, o bisericuţă veche, cu acoperişul de la turlă ca o căciulă mocănească. La nici doi paşi, se aştern străzi şerpuitoare, cu case vechi şi curţi strâmte, cu câini vagabonzi care se adună în haite înfricoşătoare, cu maşini parcate una lângă alta, pe ambele trotuare, cu pietoni pestriţi."

"Monstrul şi bisericuţa sunt despărţiţi de apele leneşe ale unui râu încorsetat de diguri cenuşii de beton. Nu a fost întotdeauna aşa. Instituţia nu a apărut nici din întâmplare, nici fără un rost. Menirea i-a precedat venirea pe lume. Trebuia să sporească prestigiul neamului, să crească bogăţia ţării. Mai trebuia să caute, să adune laolaltă şi să dea strălucire minţilor luminate din preajma sa şi de aiurea, ca să sporească puterea acelor negustori şi industriaşi ale căror voci începuseră să se audă tot mai tare şi să însemne tot mai mult, într-o ţară aflată la începutul drumului spre emancipare şi modernizare economică şi socială."

"Aşadar, când s-a născut, cu mai bine de un veac în urmă,...."

"A trăit zeci şi zeci de ani, trecând dintr-un veac într-altul, într-o clădire impunătoare, cu ziduri groase de jumătate de metru, cu odăi mari, cu multe ferestre înalte şi înguste, cu parchet care gemea la fiecare pas, cu mobilă grea, din lemn masiv, sculptată în stil florentin, atât de căutat între cele două războaie mondiale.

Când, după 1944, s-au schimbat stăpânii cei mari de atunci şi, odată cu ei, şi destinele istoriei, instituţia a suferit în tăcere, resemnată. A fost mutată rapid, cu chirie, într-un vechi hotel căruia i s-a schimbat destinatia, întrucât avea multe etaje, cu multe încăperi. Aici puteau fi adăpostiţi numeroşi indivizi căzuţi în dizgraţie, care, aidoma instituţiei, nu puteau fi eliminaţi, dar cărora nici nu trebuia să li se permită mai mult decât stricta supravieţuire. Instituţia s-a mutat aşadar cu tot neamul ei, care între timp sporise prin naşterea câtorva instituţii-pui,adevărate case de rudenii, legate între ele prin sânge şi interese."

"De-a lungul timpului, instituţia a primit în vizită mulţi oaspeţi de seamă de peste hotare: miniştri, prim miniştrii, şefi de stat, senatori, deputaţi, ambasadori, şefi de mari corporaţii şi bănci, oameni de afaceri care se regăsesc pe lista lui Forbes."

"– Unde-l primim? a întrebat din nou BIG BOSS.
– Sala mare!
– E prea mare!
– Sala mică!
– E prea mică!
– Sala albastră!
– E prea rece!
– Sala rotundă!
– E prea întunecoasă!
– Sala celor trei provincii!
– E prea pe colţ! "

28 mai 2011

Mare ţi-e grădina Dumnezeule!






Fane Jeg.

Fane Jeg a decis să-şi lanseze propriul portal de ştiri: express-press.ro.
“Se va întâmpla asta cam într-o săptămână. Vreau să arăt că pot supravieţui pe propriile picioare, apoi sincer m-am cam săturat de patroni mincinoşi. Cei de la Naţional nu au nevoie de oameni cu coloană vertebrală, ci de sclavi”
(Fane Jeg)

Institutia noastra cea de toate zilele - Ion Adrian.

Doresc sa public un text inspirat de o carte care are acest nume pe care il dau firului si in care autorul dupa cum precizeaza, descrie o institutie "fictiva" , inventata adica de imaginatia sa, dupa modelul bine cunoscut in care un autor oricare i-ar fi sursa de inspiratie se protejeaza declarand continutul ca fiind doar o fictiune. Il citez ca sa nu fie niciun dubiu:
"Instituţia, personajele şi întâmplările din acest volum reprezintă rodul imaginaţiei autorului. Orice asemănare cu realitatea imediată este o pură coincidenţă, pentru care autorul nu îşi asumă responsabilitatea"
Pentru mine, unul care din intamplare cred ca stiu cate ceva despre aceasta "institutie", aceasta dorinta a autorului se traduce cam asa: nimic sau aproape nimic din ce povestesc aici nu este o fictiune ci are la baza evenimente si personaje reale si deci asemanarile, cate sunt ele, nu sunt deloc intamplatoare.
Poate ca la sfarsit voi devoala eu la ce institutie ma gandesc sau poate ca deja o veti fi ghicit voi ce veti citi aceste randuri, mai ales cei cu tangente cu presa de investigatii, si atunci voi confirma , infirma sau poate ma voi abtine de la orice discutie privind eventualele identificari posibile.
Desigur ca fiind vorba de o opera literara sunt si elemente fictive , poate si combinari de personaje intr-unul singur si alte licente de acest tip, dar pentru mine totul a fost destul de limpede, hazardul facand ca pentru unele din intamplarile descrise eu sa fi fost oarecum spectator din exterior.
Am hotarat sa scriu aceste randuri, pentru ca fiind cunoscator ca si autorul al perioadelor istorice referite in carte, socot ca cele intamplate refecta in mic ce s-a intamplat cu aceasta tara si in orisice caz se aseamana mult cu intamplari similare de prin toate cele ce s-ar putea numi pentru multi dintre noi , "institutiile noaste cele de toate zilele".
Acesta este o introducere la textul propriu zis care va incepe imediat si pe care il voi continua apoi ca UPDATE, text care in partea ce-mi revine mie nu este inca scris, dar va fi daca voi veti dori sa continui, tinand cont si de eventuale observatii pe care le-as putea primi pe parcurs.
Mentionez ca de fapt voi prezenta fara sa ma zgarcesc, prin citate, elemente esentiale ale cartii, pentru a fi cunoscute asa cum le-a gandit autorul, cartea fiind bine scrisa, cu un gust sigur si rafinat, dar fiind greu de procurat, nefiind inca intro retea de distributie
Din acest motiv eu voi face numai frazele de legatura sau de prezentare si eventual de comentare a acestor citate, asa cum poate si cititorii o vor face .
Acum voi prezenta integral primul capitol al cartii caci este un text deosebit si ca realizare artistica si ca incarcatura ideatica emblematica pentru Romania si nu numai.
Clădirea care adăposteşte instituţia noastră îţi apare în faţa ochilor de la cel puţin 1 km distanţă şi te copleşeşte, pur şi simplu, prin dimensiuni. Se întinde pe trei străzi, monstru de beton şi sticlă, străjuită într-un colţ de un turn, al cărui vârf se pierde în nori.
Cerul, când senin, când întunecat, se oglindeşte în pereţii cortină de sticlă, care ascund, precum un sarcofag, trupul său marcat de gigantism, o boală a cărei incidenţă a crescut îngrijorător printre construcţiile ultimilor 20 de ani.
Clădirea e unică şi inconfundabilă. A apărut chiar în două-trei filme documentare, dar şi artistice, care oferă mărturii, pentru oricine le caută, despre cum am intrat noi în lumea bună, a banului adevărat. E absolut năucitoare clădirea asta, aşa cum tronează în mijlocul unei păduri de blocuri cenuşii, triste şi anonime, cu balcoanele, fie ele deschise sau închise cu termopan, pline de rufe colorate, întinse la uscat.
Vizavi de ea, a rămas stingheră, agăţată în vârful unui dâmb de pământ, o bisericuţă veche, cu acoperişul de la turlă ca o căciulă mocănească. La nici doi paşi, se aştern străzi şerpuitoare, cu case vechi şi curţi strâmte, cu câini vagabonzi care se adună în haite înfricoşătoare, cu maşini parcate una lângă alta, pe ambele trotuare, cu pietoni pestriţi.
Monstrul şi bisericuţa sunt despărţiţi de apele leneşe ale unui râu încorsetat de diguri cenuşii de beton. Nu a fost întotdeauna aşa. Instituţia nu a apărut nici din întâmplare, nici fără un rost. Menirea i-a precedat venirea pe lume. Trebuia să sporească prestigiul neamului, să crească bogăţia ţării. Mai trebuia să caute, să adune laolaltă şi să dea strălucire minţilor luminate din preajma sa şi de aiurea, ca să sporească puterea acelor negustori şi industriaşi ale căror voci începuseră să se audă tot mai tare şi să însemne tot mai mult, într-o ţară aflată la începutul drumului spre emancipare şi modernizare economică şi socială.
Aşadar, când s-a născut, cu mai bine de un veac în urmă, părinţii s-au grăbit să-i ofere un cămin pe măsura obârşiei şi a ambiţiei de familie cu sânge albastru. A trăit zeci şi zeci de ani, trecând dintr-un veac într-altul, într-o clădire impunătoare, cu ziduri groase de jumătate de metru, cu odăi mari, cu multe ferestre înalte şi înguste, cu parchet care gemea la fiecare pas, cu mobilă grea, din lemn masiv, sculptată în stil florentin, atât de căutat între cele două războaie mondiale.
Când, după 1944, s-au schimbat stăpânii cei mari de atunci şi, odată cu ei, şi destinele istoriei, instituţia a suferit în tăcere, resemnată. A fost mutată rapid, cu chirie, într-un vechi hotel căruia i s-a schimbat destinatia, întrucât avea multe etaje, cu multe încăperi. Aici puteau fi adăpostiţi numeroşi indivizi căzuţi în dizgraţie, care, aidoma instituţiei, nu puteau fi eliminaţi, dar cărora nici nu trebuia să li se permită mai mult decât stricta supravieţuire. Instituţia s-a mutat aşadar cu tot neamul ei, care între timp sporise prin naşterea câtorva instituţii-pui,adevărate case de rudenii, legate între ele prin sânge şi interese.
S-au înghesuit cu toţii. Odăile erau mici, ocupanţii se îngrămădeau şi câte cinci, şase laolaltă, mobilele stăteau lipite, abia te puteai strecura printre ele. De fapt, vechile piese dispăruseră, în locul lor au apărut birouri grosolane, cu uşi şi sertare care nu se închideau, fişete de metal vopsit în verde închis, scaune şchioape. Podelele mâncate de şoareci şi şobolani fuseseră acoperite cu linoleum verde sau albastru, zgâriat şi veşnic murdărit de călcătura prea multor încălţări pline de praf sau de noroi. Geamurile şi uşile nu se închideau bine, iarna era prea frig, vara era prea cald.
Odată cu schimbarea domiciliului, au început să se schimbe şi rezidenţii: la locuri noi, oameni noi! Dintre cei vechi au rămas puţini, numai cei care s-au încăpăţânat să trăiască. Au mai vieţuit câţiva ani, într-un cotidian mut, cu suferinţă şi umilinţă, alături de venetici veniţi de pe aiurea, grosolani, zgomotoşi, plini de sine, convinşi că lumea va rămâne a lor pe veci. După ani buni de zile şi mai multe generaţii trecute, când abia intrase într-un alt veac şi când părea că istoria se întoarce în timp, încercând să înnoade firele brutal tăiate cu vreo 50 de ani în urmă, instituţia s-a mutat pentru a doua oară. Stăpânul aflat atunci în capul mesei vroise să-i redea strălucirea de altă dată: cumpărase cu bani grei o construcţie începută înainte de Revoluţia din 1989 şi rămasă neterminată, o demolase rapid, mai cumpărase un teren viran învecinat, angajase cei mai buni arhitecţi, constructori şi instalatori. Stăpânul nu se uita la bani, căci vroia să-şi lege numele de ctitoria asta şi să rămână în istorie, asemenea voievozilor care ridicaseră biserici şi mănăstiri, la care poporul se închină şi astăzi. Când s-a pus piatra de temelie, a venit sobor de preoţi cu patrafire, cădelniţe şi lumânări. Popii au slujit cu vorbe şi cântări, au stropit cu agheasmă şi au binecuvântat pământul întors de prima cazma. Stăpânul a îngropat la temelie o sticlă, în care pusese bani de metal şi un înscris de ctitorire. A fost de faţă lume multă, şefi mari din administraţie şi de la partidele politice. Seara, s-a dat la ştiri, “pe toate posturile”. Marea mutare s-a făcut peste vreo patru ani, în grabă, când clădirea nu fusese încă terminată. Camioane întregi au cărat oameni şi saci cu dosare, documente, hârtii. Organizarea a fost perfectă. Fiecare direcţie, departament, birou şi om fusese înscris în planul noului edificiu, spre a nu se produce încurcături. Oamenii mergeau grăbiţi pe coridoarele lungi, intrau în birouri, unde totul era nou, curat, modern. În mai puţin de o săptămână, s-ar fi spus că instituţia nu avusese niciodată vreo altă reşedinţă.
De-a lungul existenţei sale, instituţia noastră a trăit, şi nu de puţine ori, perioade mai lungi sau mai scurte lipsite de griji, când s-ar fi putut crede că este o adevărată Arcadie.
Et in Arcadia ego!
De ce oare imaginea acestei Arcadii se estompează?
Apar figuri groteşti care o invadează şi o sufocă întocmai ca extratereştrii din filmele horror. Si totuşi,de ce nu reuşesc ele să trezească urlete de furie saulacrimi de disperare?
Să fi avut oare dreptate cel care a spus că de trecut ne despărţim râzând?

UPDATE 1: Asa cum am promis si constatand ca mai vreti, iata ca va dau. Asadar acum prin intermediul autorului, va voi mai povesti despre Institutie si voi trece la cateva personaje foarte interesante. Desigur ca personajul esential al povestirii este Seful cel Mare actual numit in carte: BIG BOSS , cartea fiindu-i de altfel dedicata, chiar daca el, cica, nu exista.
„Fantasmagoricului BIG BOSS, care, deşi nu există decât în imaginaţia autorului, a făcut cu putinţă zămislirea acestei scriituri.”

Instituţia nu s-a născut odată cu BIG BOSS. A sărbătorit recent peste un veac de când s-a pus piatra de temelie. A cunoscut deopotrivă vremuri deglorie şi vremuri de restrişte. De fiecare dată, arenăscut din propria-i cenuşă, ca legendara pasăre Phoenix. Ultima mare schimbare a zguduit din temelii instituţia, care şi-a adus aminte dintr-odată deobârşia nobilă şi a făcut pod peste timp, revendicându-şi drepturi, averi şi mai cu seamă statutul de putere în stat. Uitându-şi existenţa cenuşie, ascunsăşi obedientă de aproape jumătate de secol, instituţia s-a transformat cu aroganţă şi impertinenţă, s-a lăţit în toată ţara prin clonare rapidă sau prin progenituri concepute după chipul şi asemănarea sa şi născute după mai puţin de 9 luni.
Instituţia şi-a păstrat însă viclenia şi amoralitatea datorită cărora supravieţuise atâta amar de timp. Lingând pe faţă puterea, oricare ar fi fost ea, trădând de fiecare dată, jucând la două, sau chiar trei capete, numai pentru a nu se pierde pe ea însăşi, a supravieţuit miraculos.
A rămas deopotrivă un cimitir al elefanţilor pentru toţi „foştii” şi o perdea groasă de fum în spatele căreia s-au jucat partide grele, cu cărţi măsluite, a căror miză au fost întotdeauna banii pentru „puterea oficială”, iar mai recent şi pentru „opoziţia constructivă”.
Instituţia a afişat întotdeauna lozinci pline de moralitate, ca o fecioară scoasă prima dată la vedere pe Muntele Găina: apolitică, de interes public, neguvernamentală, auto-finanţare, non-profit.
A fost însă, dintotdeauna, o curvă dezmăţată, pe care îţi vine să o baţi în fiecare zi, dar de care nu te poţi lipsi în nici o noapte: dulceaţa iubirii ei otrăvite ţi-a intrat în sânge, te-a legat cu mii de corzi şi fără ea eşti ca drogatul intrat în sevraj.
De-a lungul timpului, instituţia şi-a eliminat prin devorare părţi importante din trup, de la vlădică până la opincă. De fiecare dată când interesele o cereau, au fost scoşi din joc, rând pe rând, conducători, şefi, subşefi, subalterni ai acestora.
Pe un perete al holului oficial de la intrare există, de altfel, şi un panou, ca o galerie funerară, al foştilor conducători ai instituţiei,de la înfiinţare până în prezent.
Ultima efigie pe acest panou este a lui BIG BOSS. El este cel care a dat o dispoziţie uluitoare: a pus să fie scoasă poza şi să fie şters numele predecesorului său, pe care vrea să-l radieze astfel din istorie, aşa cum a făcut faraonulThutmosis III cu regina Hatshepsut. BIG BOSS i-ar fi vrut şterşi pe toţi predecesorii săi, ar fi vrut să rămână singur, pe panou: ctitor, continuator, dezvoltator, reînnoitor, într-un cuvânt, conducător unic şi etern al acestei instituţii seculare.
Pentru a cunoaste si pe unii din subalternii lui lui BIG BOSS cine este oare mai potrivit pentru asta decat :

Biroul Personal,
de curând rebotezat "Biroul Proceduri şi Resurse Umane". Sefu’, până nu de mult un simplu lucrător la Personal, a fost numit în funcţie cu numai trei săptămâni în urmă. Succede unui cadrist adevărat, cu vechi state de muncă şi bogată experienţă în relaţiile cu oamenii, care însă, din anumite pricini ascunse, şi-a dat demisia.
Sefu’ cel nou este un tinerel mult sub 30 de ani, nu prea înalt, subţire ca un fir de aţă, cu o buclă meşteşugit întoarsă în sus, pentru care consumă în fiecare dimineaţă mult gel de păr. Este impecabil îmbrăcat, la costum închis la culoare, chiar atunci când afară sunt 40 de grade Celsius la umbră. Dar, mai presus de orice, Sefu’ este extrem de politicos: nu ridică vocea, vorbeşte întotdeauna pe un ton egal, scăzut, de intensitate atât de mică, încât uneori trebuie să faci efort pentru a-l auzi. si mai ales, Sefu’ nu spune niciodată NU.
Unui observator fin nu îi pot însă scăpa anumite inflexiuni ale vocii: siguranţa celui care se ştie mai tare şi mai important, atunci când se adresează şoferilor, paznicilor, femeilor de serviciu, muncitorilor, dactilografelor, secretarelor, arhivarilor; indiferenţa şi răceala nedisimulate, atunci când se adresează colegilor cu poziţii egale; umilinţa şi graba de a fi pe plac, atunci când se adresează superiorilor.
Sefu’ nu râde, nu zâmbeşte, nu spune şi nu ascultă glume sau bancuri, nu înjură, nu blestemă, nu fumează, nu bea cafea, nu citeşte ziarul, nu povesteşte cum îşi petrece weekend-ul sau vacanţa. Într-un cuvânt seamănă mai mult a robot decât a om. Te întrebi, fără să vrei, cum o fi atunci când face amor: la fel de sobru, serios, riguros şi scrupulos?
Sefu’ are şi el alţi şefi, care îl caută de mai multe ori pe zi, pentru a-i da “indicaţii” cu privire la ce are de făcut, de supravegheat, de controlat. Cel mai des îl cheamă “Sefa Cancelariei”, desigur nu direct, ci prin intermediul secretarei domniei sale, începând chiar cu primul minut după ora oficială de începere a programului de lucru.
Sefa Cancelariei are mare, foarte mare grijă de BIG BOSS şi pentru asta trebuie, fireşte, “să nu-i scape nici o mişcare a angajaţilor”.
Sefu’ de la Proceduri şi Resurse Umane răspunde ireproşabil tuturor chemărilor venite de la Cancelarie: se scoală tăcut, are grijă să nu lase nicio hârtie scrisă pe masă, pentru a nu fi citită de vreun ochi străin şi mai ales din aceeaşi încăpere, iese pe uşă, coboară cu liftul şi, după un timp, revine, la fel de tăcut şi netulburat. Nu poţi ghici de ce a fost chemat, ce a spus, ce i s-a spus, ce urmează să facă. Se afundă în dosare de personal, face sau modifică organigrame, pregăteşte preavize de concediere sau adendum-uri la contracte de muncă, prin care micşorează salariile angajaţilor, completează cărţi de muncă, redactează sancţiuni, pregăteşte materiale pentru testarea noilor şi vechilor angajaţi.
Pe Sefu’ îl mai caută şi altă lume, multă lume: de la Economic, de la Financiar, de la Pază şi Protecţie, de la Garaj, de la Arhivă, de la Juridic, de la Organizare Evenimente, de la Comunicare şi PR – în sfârşit, toată lumea îl caută……Toţi păşesc cu grijă, se tem să nu-l supere pe Sefu’, îşi rostesc aproape în şoaptă doleanţele şi aşteaptă răbdători răspunsul. Dacă nu se poate pe loc, nu-i nimic, revin ei. si, în fond, ce vor? Adeverinţe, bilete de voie, concedii fără plată, concedii cu plată, bonuri de masă, fluturaşi de salarii, cartele de pontaj şi încă multe altele. În Camera 13 este totuşi multă linişte, chiar prea multă, căci toţi cei care vin se grăbesc să ceară ce au de cerut şi să plece cât mai repede. După primele două ore ale dimineţii, tăcerea devine insuportabilă: apăsătoare, rece, vinovată, duşmănoasă, dureroasă, disperată, resemnată, periculoasă, insinuantă, ameninţătoare, indiferentă. Tăcerea asta e şi mai greu de îndurat, căci cei doi subalterni nu au nimic de făcut sau, mă rog, aproape nimic. Sefu’ nu le dă de lucru, dar nu pentru că nu ar vrea, ci pentru că nu are ce.
Nimeni nu mai face nimic
de când s-a ales
BIG BOSS
la conducerea instituţiei,
iată cel mai bine ţinut secret al instituţiei noastre, din ultimii doi ani. Nu se face mai nimic, ceea ce, fireşte, este de neadmis şi, de aceea, nici nu se admite. Dimpotrivă, BIG BOSS vrea ca lumea întreagă să ştie cât de mult se lucrează. Prin urmare, instituţia produce buletine trimestriale, reviste lunare,Newsletter săptămânale, comunicate şi informări zilnice, broşuri, conferinţe de presă, întâlniri de lucru, comisii, comitete, consilii, adunări, sesiuni, reuniuni şi
alte asemenea, în care se arată, cu detalii, cât de multe facem, realizăm, îndeplinim, constituim, iniţiem, derulăm, dezvoltăm etc., etc.
Si pentru a putea duce la îndeplinire atâtea activităţi, BIG BOSS a angajat în instituţie personal mai numeros decât într-un minister mare. Dar asta este o cu totul altă poveste
Acum este momentul sa vi-l prezint pe BIG BOSS ultimul dintre sefii mari ai acestei institutii, altii anteriori fiind indicati cu alte apelative demne de „maretia” lor, cum ar fi Stapanul... Desigu ca BIG BOSS nu a descalecat singurel, ci si-a adus o oama de nadejde care a primit o functie cu adevarat importanta, demna de un ajutor al Angelei Merkel si pe masura visurilor de marire ale lui BIG BOSS. Asadar , ecce homo.

UPDATE 2: Acum este momentul sa vi-l prezint pe BIG BOSS ultimul dintre sefii mari ai acestei institutii, altii anteriori fiind indicati cu alte apelative demne de „maretia” lor, cum ar fi Stapanul... Desigur ca BIG BOSS nu a descalecat singurel, ci si-a adus o oama de nadejde care a primit o functie cu adevarat importanta, demna de un ajutor al Angelei Merkel si pe masura visurilor de marire ale lui BIG BOSS.

BIG BOSS
BIG BOSS s-a luptat vreo 10 ani până să pună mâna pe putere. Vine de departe, de foarte departe, dintr-o mahala a unui oraş, altminteri mare, cu parfum de cronici şi de boemă, un oraş care înfloreşte astăzi, ridicându-se mândru şi curajos din umbra marilor săi înaintaşi. BIG BOSS n-a avut o viaţă uşoară. Drumul spre putere a însemnat, în primul rând, lupta pentru avere, începută cu 15-20 de ani în urmă, prin furt, şantaj, escrocherii, tunuri de tot felul. A plătit mereu şi din greu la toţi mai marii zilei, câţi or fi fost ei şi cât de des s-or fi schimbat. BIG BOSS a plătit să-şi şteargă urma de fost borfaş de rând, de puşcăriaş de drept comun, de turnător, a plătit pentru diplome şi titluriacademice, a plătit pentru onoruri civice, a plătit să intre în politică, să ajungă să-şi dea coate cu „greii” zilei. A plătit şi pentru toanele şi ifosele progeniturilor şi pentru scaunele de demnitari ale ginerilor. Dar, mai presus de orice, a plătit pentru scaunul pe care stă astăzi, la cârma instituţiei. Numai el ştie cât l-au costat legea şi alegerile care l-au adus aici.
BIG BOSS a plătit şi încă mai are de plătit pentru „obrazul său subţire”. Si-a cumpărat casa (o frumoasă vilă boierească), pe care a decorat-o după gustul său: candelabre ca la Versailles, parchet ca la Ermitaj, tablouri ca la Bruckenthal şi multe, foarte multe obiecte din argint, bronz şi aramă: samovare, ceainice, tăvi, lămpi de petrol, pocale, potire, crucifixe, sfeşnice, candele, ceasuri de masă, pendule de toate mărimile, tabachere, scrumiere şi câte altele asemenea, luate de prin consignaţii şi de la licitaţii de artă, ca să ştie lumea că este un colecţionar împătimit, s-a înconjurat cu o parte din aceste obiecte chiar în biroul său din instituţie. Desigur, clădirea instituţiei, chiar dacă este o construcţie modernă, din beton, marmură şi pereţi cortină din sticlă, trebuie să poarte amprenta noului stăpân.
Iar schimbarea trebuia pornită chiar de la denumirea edificiului si astfel, acesta a devenit peste noapte Palatul. S-au schimbat hârtiile cu antet, ştampilele, au fost anunţate cele mai importante ministere, organizaţii, organisme, agenţii din ţară şi de peste hotare si cum orice Palat are şi o sală de gală, un vast şi impersonal spaţiu de conferinţe a fost transformat într-o uluitoare sală: pereţii au fost îmbrăcaţi în oglinzi, mocheta a fost înlocuită cu un parchet din patru esenţe de lemn, meşteşugit îmbinate într-un complicat desen geometric, de tavan au fost spânzurate candelabre mai mari decât cele pe care le văzuse la Trei Ierarhi, la ferestre au fost atârnate draperii groase din pluş, ca la Opera din Iaşi. Sala stă în permanenţă încuiată şi, aşa cum mahalagiul intră în odaia bună a casei numai de două-trei ori pe an, tot aşa BIG BOSS deschide „Sala Oglinzilor” numai pentru oaspeţi de prim rang. Păcat că asta se întâmplă tot numai de două-trei ori pe an, căci oaspeţii, fie ei de vază sau de rând, nu se prea lasă duşi la Palat.
BIG BOSS nu s-a oprit aici. A adunat Consiliul de Administraţie al Palatului şi, cu acordul unanim, a decis să cumpere un automobil Rolls Royce, argumentând că Palatul are nevoie de „imagine”. BIG BOSS se bucură ca un adolescent ori de câte ori se urcă în Rolls. Îi place atât de mult, încât nu se sfieşte să şofeze el însuşi, mai ales atunci când se duce la întâlniri de taină, cu persoane sus-puse. Un singur lucru nu a putut să cumpere BIG BOSS: o nouă imagine pentru sine. BIG BOSS seamănă cu un gândac negru şi mare, care vine noaptea pe ţeava de la baie, de care te sperii grozav dimineaţa, când te duci la toaletă, şi pe care îţi este groaznic de scârbă să-l striveşti cu papucul, deoarece pocneşte cu zgomot şi împrăştie pe gresie ceva alb, păstos şi cleios.
Aşadar, BIG BOSS este un bărbat de vreo 60-65 de ani, mic, foarte mic de statură şi care se mândreşte cu multe rotunjimi: ochi de broscoi, ceafă de taur, buze ca două fleici de porc, din care faci o tocăniţă bună cu ceapă multă, obraji ca bucile de sugar, burtă mare, moale şi revărsată. Dinţii din faţă sunt laţi, cu strungăreaţă mare cât pasul Tihuţa, unghiile de la degetele mici ale mâinilor sunt lungi şi ascuţite din pilă. Îşi trece adesea mâna peste o meşă lungă şi unsuroasă, care îi întunecă fruntea îngustă, îngroşată de grăsime şi brăzdată de şanţuri adânci şi negre. Un singur lucru a rămas subţire la BIG BOSS: picioarele în paranteză, ca două beţe, de care te minunezi că pot susţine greutatea trupului.
BIG BOSS este un arbitru al eleganţei. Se îmbracă numai cu haine de firmă, arborează culori şi combinaţii de culori îndrăzneţe. Ca să pară „intelectual“, poartă după gât un şnur, de care atârnă o pereche de ochelari, cu lentile fără dioptrii. La o mână are un ceas scump de aur cu diamante, la cealaltă mână un lanţ gros, tot de aur, la fel de scump. Se dă cu parfumuri fine, ca o cocotă de lux, de aceea prezenţa sa este detectată olfactiv cu mult înainte de a fi percepută vizual.
BIG BOSS este singurul care intră şi iese pe la intrarea principală, are la dispoziţie un lift panoramic din sticlă, pe care îl foloseşte, în exclusivitate, pe un traseu, din păcate mult prea scurt, adică de la parter numai până la mezanin, unde s-a instalat, împreună cu cancelaria domniei sale.
Ce mult îi place lui BIG BOSS să vină la Palat! Desigur, nu vine zilnic, dar, atunci când o face, se ştie cu mult înainte de a ajunge, prin mesaje pe mobil, scurte şi cifrate, pe care şoferii, portarii, paznicii, femeile de serviciu şi secretarele şi le transmit printr-un sistem rapid şi eficient. Când ajunge la Palat, portarii şi şoferii tremură de frică să nu greşească, secretarele freamătă între dorinţa de fi băgate în seamă şi teama de a nu-i strica cheful de viaţă din ziua care şi aşa se anunţă nesigură şi, mai ales, schimbătoare ca vremea la munte. Când intră în Palat, BIG BOSS simte cu adevărat că este stăpân absolut, că îi stă în putere, cu o singură decizie, să schimbe viaţa oricărui angajat într-un adevărat infern, să-l lase muritor de foame. Si, în acele momente, BIG BOSS nu regretă averile pe care le-a cheltuit laolaltă cu umilinţele pe care le-a înghiţit vreme de două decenii, pentru a ajunge stăpân la Palat.

SEFA CANCELARIEI
După ce s-a ales în fruntea instituţiei, BIG BOSS a dorit să se întâlnească în Amfiteatrul Mare cu toţi angajaţii. Sala, care are vreo 500 de locuri, era, fireşte, prea mare şi prea solemnă pentru cele peste 200 de suflete adunate în mare grabă: directori, şefi de servicii, şefi de birou, şefi de colectiv, funcţionari cu studii superioare şi medii, portari, şoferi, oameni de pază, femei de serviciu.
În sală domnea o atmosferă apăsătoare, de nelinişte. Oamenii vorbeau între ei, unii chiar destul de tare, mulţi încercau să pară indiferenţi, dar se simţea că nu erau de fapt în largul lor. Pe măsură ce minutele se scurgeau şi BIG BOSS nu apărea, tensiunea creştea, oamenii se foiau tot mai mult în scaunele capitonate.
– De ce ne-o fi chemat?
– Cine poate şti! Probabil că vrea să se prezinte, să ne cunoaştem, să ne ureze un An Nou fericit!
– Sau poate vrea să ne anunţe că ne dă afară! Am auzit că vrea să scape de toţi oamenii vechi ai instituţiei, să-şi aducă oamenii lui!
– Ei, lasă c-o să vedem noi imediat! Nu vă mai faceţi atâtea griji.
La prezidiu, o masă lungă pe un podium nu prea înalt, luaseră loc vicepreşedinţii, secretarul general şi directorii celor mai importante departamente. Aceştia, ca şi restul oamenilor din sală, aşteptau sosirea lui BIG BOSS, dar, spre deosebire de cei de jos, cei de pe podium erau vexaţi că trebuie să aştepte tot atât de mult ca muritorii de rând: oare BIG BOSS nu făcea nicio deosebire între ei, cei de pe podium, şi simplii angajaţi ai instituţiei, cei de jos, din sală?
Într-un târziu, apare BIG BOSS, îmbrăcat în pantaloni gri petrol, cu sacou culoarea oului de raţă, cu cravată în dungi bleumarin şi verde închis, şi mai ales plin de aur: ac la cravată, la mâna dreaptă nelipsitul lanţ gros cât degetul cel mare, la mâna stângă binecunoscutul ceas de aur bătut cu diamante. De gât îi spânzură acelaşi şnur, la capătul căruia se bălăngăne faimoasa pereche de ochelari fără dioptrii, cu rame de ultim design. Se îmbracă bine BIG BOSS; de altfel, are afaceri prospere şi la vedere cu design vestimentar. Desigur, nu din acestea şi-a făcut el averea, dar despre celelalte „business-uri” abia dacă se şopteşte cu teamă, pe la colţuri.
În faţa lui BIG BOSS păşeşte o femeie cu puţin până în 50 de ani. Calcă apăsat, nu priveşte nici la dreapta, nici la stânga, nici în jos, nici în sus, numai drept înainte. Poartă o fustă neagră, o bluză albă, ochelari cu ramă subţire metalică, „de intelectual”, părul roşcat e strâns la spate în coc. Nici frumoasă, nici urâtă, nici grasă, nici slabă, are un aer de „chief assistant” în graţiile directorului. Este Sefa Cancelariei.
Nu se află în graţiile nici unui director, ci în cele ale lui BIG BOSS. Se cunosc de mult, de pe vremea când BIG BOSS frecventa un restaurant de provincie, al cărui şef de sală era chiar „ţiitorul” acestei acum „distinse doamne”.
Pentru că a ştiut când să închidă ochii, fostul şef de sală, deşi nu mai este de ceva timp alături de Sefa Cancelariei, se bucură şi astăzi de cuvenita parte din binefacerile ocrotitorului doamnei. Aşa, de pildă, acum, cu doar două zile în urmă, BIG BOSS a dispus să se creeze un post de conducere special pentru el: director responsabil cu înregistrarea şi distribuirea corespondenţei din instituţie. I-a creat o direcţie pe măsură, cu oameni la registratură, curieri, secretare, paznici, şoferi, totul pentru o corespondenţă care însumează doar câteva hârtii pe zi…..

UPDATE 3: BIG BOSS este un feminist inrait ? Cititi si decideti.....

FEMEILE FAC LEGEA LA PALAT
BIG BOSS, cât o fi el de mare şi tare, nu-i poate stăpâni şi controla de unul singur pe toţi angajaţii şi, mai ales, tot ce fac aceştia.
Prin urmare, BIG BOSS a numit alţi conducători la Departamente, Oficii şi Birouri: oameni noi la posturi noi. A promovat, mai cu seamă, femeia, dar nu oricare, ci femeia cu însuşiri speciale: ambiţioasă până la paranoia; dispusă să stea în instituţie de dimineaţă până seara, căci este nemăritată, divorţată sau cu un soţ care nu contează; nelegată de copii, pentru că nu-i are, sau au crescut şi sunt pe propriile picioare, sau îi are, dar nu-i pasă; curvă începând cu prima menstruaţie, sau frigidă de îngheaţă şampania în paharul lăsat lângă ea; lacomă de bani, ciubucăreasă până aproape de penal; turnătoare grosolană, perfidă sau vicleană, pe faţă sau pe ascuns, nu contează cum, numai turnătoare să fie; pizmoasă, ciudoasă, parvenită, snoabă; lipsită de cultură, pentru care limba maternă însăşi este greu de vorbit şi de scris corect, dar cu ifose şi ţâfne de „neurastenie intelectuală”.
Toate şefele de la Palat vorbesc din vârful buzelor cu subalternii. E mai rău însă atunci când simt că cineva le-ar putea lăsa fără scaun. Cei bănuiţi de asemenea faptă cad în dizgraţie şi sunt hăituiţi necontenit, cu munci fie sub, fie peste puterile lor.
Trebuie să inventeze motive pentru concedieri, şi nu vor fi puţine. În toate cazurile, şefele urmăresc să-i termine pe nefericiţii care s-ar putea întâmpla să le pună în primejdie scaunul doar prin simplul fapt că există şi care ar putea deveni o alternativă în eventualitatea schimbării lor, atunci când i se năzare lui BIG BOSS să restructureze, să împrospăteze, să îmbunătăţească, să economisească şi altele asemenea.
Sefele astea, atât de diabolice cu subalternii, devin deodată umile şi şterse, ca sclavele din harem, când apare BIG BOSS. Orice apropiere de acesta este un privilegiu: zâmbesc cu teamă, dacă BIG BOSS e bine dispus; se încruntă şi nu scot o vorbă, dacă e capsat, ţipă şi îi pute; stau aplecate în faţă, cu posteriorul uşor ridicat, gâtul întins ca pentru tăiat şi ochii plecaţi în pământ.
Sefele au însă şi ele slăbiciuni omeneşti: una bea de stinge până se împiedică şi cade în birou sau vomită la o masă simandicoasă cu oaspeţi străini; alta nu iartă nici un tinerel din subordine, chiar dacă ea se apropie binişor de pensie; alta vrea zeciuială de la toţi subalternii; alta ameninţă cu declaraţii incendiare în presă când nu-i convine ceva sau cineva; alta e ca baba la uluci cu bârfe, intrigi şi turnătorii; alta înjură cu spume, trânteşte şi bufneşte; alta se consideră buricul pământului şi crede că fără ea instituţia nu poate fiinţa.
Sefele diverselor compartimente au şi ele, la rândul lor, alte şefe, care au alte şefe, în fruntea cărora este şefa şefelor, căreia i se spune Segeoaica. Nu mă întrebaţi de unde îi vine numele, sau cine i l-a dat, căci n-aş putea să răspund. Vă pot însă spune că i se potriveşte grozav. Numai când pronunţi cuvântul, că ţi se şi umple gura de bale şi te doare limba. Afurisitul acesta de cuvânt îţi şi aduce în faţa ochilor şi în minte persoana pe care o denumeşte: înaltă, planturoasă la limită, sărită uşor de 60 de ani, cu fălcile căzute, cu guşa flască şi cu pungi sub ochii uşor bulbucaţi şi tulburi. Altminteri foarte îngrijită: platinată tot la două săptămâni, nu vine două zile la rând îmbrăcată la fel, îşi schimbă şi îşi asortează bine bijuteriile.
Segeoaica a pornit de jos pe calea afirmării. În tinereţe, la începutul carierei, ca tânără juristă într-o instituţie obscură, nu avea nici măcar birou. Sedea sub o scară, cu dosare în poală, frunzărea zeci de file zilnic şi dădea avize sau, după caz, returna dosarele şi cerea acte suplimentare. Nu a stat mult sub scară, şeful ei de atunci a văzut-o, a întrebat-o cu ce se ocupă, a chemat-o la dumnealui în birou pentru a afla mai multe detalii şi pentru a evalua capacităţile ei profesionale. A fost foarte mulţumit, deoarece i-a repartizat un birou într-o încăpere spaţioasă şi luminoasă, iar peste nu mult timp a promovat-o într-o funcţie de şefuleasă, nu prea mare, nu prea importantă, dar oricum o funcţie de conducere.
De atunci, Segeoaica nu s-a mai oprit. A urcat treaptă după treaptă, a trecut din şef în şef, i-a mulţumit pe toţi, nu l-a încurcat pe nici unul, nu le-a creat nici un fel de neajunsuri. Tot timpul a fost foarte apreciată Segeoaica, toate calificativele profesionale au fost „foarte bine” sau „excepţional”. Segeoaica nu a fost deloc pretenţioasă, nu a făcut mofturi, s-a mulţumit cu puţin, uneori cu foarte puţin. Dacă nu se găseau şefi din cei mari care să o aprecieze, erau buni şi şefii mai mici, sau colegii. În ultimii ani, de când a îmbătrânit şi de când are maşină de serviciu, s-a dedulcit la şoferul pe care BIG BOSS i l-a pus, cu dărnicie, la dispoziţie. Acesta, ce-i drept, nu o prea apreciază, dar nu are de ales, căci vremurile sunt grele, şomajul creşte de la o zi la alta, iar Segeoaica este generoasă cu el.
Cu vorba mieroasă, cu capul clătinând a „da”, „foarte bine”, „aşa vom face”, Segeoaica l-a îmbrobodit chiar şi pe BIG BOSS. Acum, Segeoaica îl reprezintă şi ia decizii în numele lui, fără a-l mai consulta, adesea fără măcar a-l mai informa. Si-a angajat rude, fini, prieteni, obligaţii. Se şopteşte pe la colţuri că mai toţi au cotizat direct în contul său personal, aşa că nu e de mirare că lucrurile merg bine cu angajaţii cei noi, care aproape au transformat instituţia într-o asociaţie de familie. Mai greu a fost să le facă loc în instituţie, din cauza celor vechi. Pentru asta, BIG BOSS şi Segeoaica au decis şi au anunţat: angajaţii mai vechi ai instituţiei vor fi intervievaţi şi apoi vor da un test; în funcţie de notele obţinute, vor rămâne sau vor pleca. Segeoaica a devenit şi mai importantă şi toată lumea ştia că BIG BOSS nu va lua nici o decizie fără a se sfătui cu ea. Când înmâna plicurile cu preaviz, Segeoaica le zâmbea nefericiţilor, le ura numai bine şi unora numai că nu le făcea declaraţii de dragoste, ca să le arate cât suferă ea pentru necazul lor. După ce a terminat cu împărţitul, Segeoaica s-a dus la BIG BOSS, a raportat că a dat toate plicurile şi cei doi s-au apucat să facă împreună alte liste, cu cei pe care aveau să-i angajeze urgent şi pe bani cât mai mulţi.
În zilele care au urmat, Camera 13 a fost mereu plină de oameni: unii îşi cereau lichidarea, alţii îşi făceau formele de angajare. Aceştia din urmă veneau de acasă cu testele gata rezolvate, cât despre interviu, acesta avusese loc cândva, undeva, cu ocomisie formată din BIG BOSS, Segeoaica şi Sefa Cancelariei. Deşi nu se înghiţeau deloc, Segeoaica şi Sefa Cancelariei au reuşit să nu se certe pe faţă.
După ce BIG BOSS şi-a onorat obligaţiile, le-a mulţumit şi pe cele două femei. A găsit câte un loc bun pentru fiecare favorit al acestora şi i-a înscris pe toţi pe listele făcute şi refăcute de mai multe ori în acele zile. Cu Segeoaica şi Sefa Cancelariei la „interviuri” şi la „testare”, nimeni nu se mai putea îndoi că BIG BOSS conduce democratic, că promovează femeile de la Palat şi că le preţuieşte opinia .”
Si acum un alt soi de matracuca, de fapt o variatiune la tema propusa de celelalte

CĂŢEAUA CARE MUSCĂ MÂNA STĂPÂNULUI
Se prelinge tăcută pe lângă ziduri, lunecă de-a lungul culoarelor nesfârşite, intră şi iese din mai toate birourile din Departamentul pe care îl ţine sub supraveghere, din ordinul niciodată exprimat de către Stăpân, dar întotdeauna ghicit şi îndeplinit cu sfinţenie.
Face asta zi de zi, de zeci de ani. A îmbătrânit în slujba celor care i-au fost stăpâni, s-a smochinit, s-a făcut şi mai urâtă, deşi urâtă, neagră şi uscată a fost toată viaţa: buze subţiri, ochi ca de peşte fiert, gură smochinită, cu colţurile lăsate, obraji fleşcăiţi, ca pungile hârciogului, păr rar şi cu firul subţire, care, în ciuda tunsorii meşteşugite spre a-i da volum, nu mai poate ascunde scalpul rozaliu, ca pielea porcului. Vorbeşte abia şoptit, din vârful buzelor, are un aer obosit şi, când o vezi, îţi vine să-i plângi de milă. De fapt, ai avea şi de ce.
Bărbatul n-a iubit-o niciodată, a luat-o din interes, avea nevoie de o nevastă cu dosar bun! A înşelat-o din prima lună după nuntă şi a lăsat-o după ce fratele ei a fugit în străinătate, stricând dosarele familiei rămase în ţară.
De teamă să nu-şi piardă slujba după fuga fratelui şi divorţul bărbatului, s-a arătat şi mai devotată Săpânului. Îi ghicea orice dorinţă, înainte chiar ca acesta să şi-o exprime. Îi ţinea hârtiile şi dosarele în cea mai mare ordine, îi alcătuia agenda până la sfârşitul anului şi avea grijă să o verifice zilnic, modificând, tăind, adăugând, iniţiind, anulând întâlniri, şedinţe, conferinţe, primiri, vizite şi altele asemenea.
Cu aşa zel, a devenit repede omul de încredere al Stăpânului, pe care a ajuns să-l ajute şi în viaţa privată: telefoane membrilor familiei, cercului de cunos cuţi, amicelor de suflet şi de trup ale Stăpânului, şoferului, menajerei, diverse alte servicii confidenţiale care să-l scutească pe Stăpân de explicaţii neplăcute faţă de nevastă sau de amantă, şi alte servituţi, nu de puţine ori jenante sau chiar umilitoare.
Nu-şi iubea Stăpânul, nu-l admira, nici măcar nu-l respecta. Cu atât mai mult însă îşi juca rolul, plină de devoţiune, cu privirea mereu plecată, cu buzele aţă, cu vocea abia şoptită . Nu rostise nici măcar o dată: „Nu, Nu ştiu, Nu se poate”, …… pentru că ştia un singur lucru: depindea de bunul plac al Stăpânului, de toanele sale, pentru a nu ajunge pe drumuri, căci banii pe care îi primea făceau ca viaţa să poată merge mai departe pentru ea, pentru fiul rămas infantil la cei peste 30 de ani, pentru bătrâna mamă decrepită.
Nu e de mirare că Stăpânul ajunsese să nu se mai poată lipsi de ea, deşi, hârşâit de viaţă fiind, o citise prea bine şi nu avea încredere în ea. Intuia că l-ar fi trădat cu uşurinţă, la prima ocazie, dacă aşa şi-ar fi asigurat ziua de mâine mai bine, cu atât mai mult cu cât ar fi trebuit să iasă la pensie cu ceva timp în urmă.
Când Stăpânul a ajuns la cârma instituţiei, a lăsat-o să aibă grijă, în locul său, de toate treburile Departamentului pe care a continuat însă a-l conduce şi a-l ţine sub supraveghere prin mijlocirea ei. Iar ea a devenit şi mai devotată, a ţinut frâiele strânse, iar bieţii slujbaşi din subordinea ei au simţit şi mai tare cât de „otrăvită” poate fi femeia asta bătrână, cu sufletul stins şi chircit. Dar şi Stăpânul, ca şi ceilalţi conducători de dinaintea lui, avea să fie curând înlăturat.
BIG BOSS pândea din umbră şi lupta din greu, plătea din plin şi era foarte aproape de izbândă. Iar ea, ca o femeie crescută şi formată la umbra marilor combinatori, care îi fuseseră întotdeauna şefi, direct sau indirect, fusese prevăzătoare: cu multă prudenţă, îi trimisese vorbă lui BIG BOSS, aşa ca el să ştie că ea, care cunoaşte tot ce mişcă, e gata să-l ajute să-l dărâme cu totul pe Stăpân, pentru ca BIG BOSS să-i ia locul.
După ce a pus mâna pe putere, BIG BOSS a trimis după ea şi i-a cerut o listă cu toţi oamenii Stăpânului, dar mai ales i-a cerut alte şi alte detalii despre tot ce întreprinsese, sau nu întreprinsese Stăpânul, de parcă ea nu i-ar fi povestit niciodată nimic. Nu s-a speriat, nu s-a arătat intrigată. Cu aceeaşi ochi plecaţi şi voce şoptită, cu care îl obişnuise şi pe Stăpân, i-a răspuns lui BIG BOSS: „Da, desigur, imediat.”
Într-o singură zi şi noapte, a umplut cu scris mărunt şi regulat zeci de foi despre Stăpân şi despre toţi oamenii acestuia. A repetat multe lucruri pe care BIG BOSS le ştia deja chiar de la ea, iar atunci când nu avea ce scrie, a inventat. Venise momentul să plătească şi nişte poliţe, mai ales acelor câţiva care o ignoraseră tot timpul, sau vădiseră neplăcere, atunci când o întâlneau, sau, şi mai rău, atunci când erau nevoiţi să lucreze împreună cu ea.
Trăia, în sfârşit, momentul când putea vomita toată fierea pe care o adunase cu grijă, timp de mulţi, foarte mulţi ani, pentru a-l otrăvi pe Stăpân, cel care o plătise bine, o ridicase deasupra celorlalţi slujbaşi, nu o izgonise atunci când „îşi stricase dosarul” şi continuase să o ţină la lucru, îi oferise o slujbă pentru fiu-său, trecuse cu vederea abuzurile şi hachiţele ei de cotoroanţă acrită de hidoşenie şi senectute.
Scria cu venin, filele duhneau a stătut, din ochi i se scurgeau, peste rânduri, urdori cleioase şi albicioase, pe la colţurile gurii i se prelingeau bale îmbăşicate, prin toţi porii puţea a transpiraţie iute. Scria, scria…. BIG BOSS şi-a rânjit strungăreaţa a mulţumire şi i-a prelungit contractul de muncă: putea acum să cumuleze în continuare pensia cu salariul. A uns-o apoi directoare. Era sigură acum că, până când BIG BOSS avea să fie detronat la rândul său, putea să domnească peste întregul Departament. Dar trebuia să aibă mare grijă cum să pună umărul, să-l îndepărteze şi pe BIG BOSS. Poate că cel care ar fi urmat să apuce puterea avea să o aşeze într-un scaun şi mai înalt. De ce nu?!
Până atunci, rămâne aceeaşi ca la început, ca întotdeauna: se prelinge tăcută pe lângă ziduri, lunecă de-a lungul culoarelor nesfârşite, intră şi iese din mai toate birourile din Departamentul pe care îl ţine sub supraveghere, din ordinul niciodată exprimat al Stăpânului ei, oricare ar fi el, dar întotdeauna ghicit şi îndeplinit cu sfinţenie, vorbeşte abia şoptit, din vârful buzelor, are un aer obosit şi, când o vezi, îţi vine să-i plângi de milă.
Dar iat-o, surprinzător, ieşind roşie ca focul din biroul lui BIG BOSS. A aflat că nu mai este directoare.
A fost rugată să elibereze biroul pentru succesoarea sa şi să-i predea toate dosarele.
– Am auzit că BIG BOSS n-a mai prelungit angajarea şefei voastre!
– Nu-i adevărat, lucrează în continuare, atât doar că nu mai este şefa noastră.
– Cum aşa?
– Păi, BIG BOSS avea nevoie de locul ei, să aducă pe altcineva. Da’ stai liniştit şi nu-i plânge de milă. A luat-o la Cancelarie şi a făcut-o consiliera lui personală. Îţi dai seama cu ce salariu!
– Ţţţţ, Ţţţţ, Ţţţţ !

UPDATE 4:

REPREZENTANŢII OAMENILOR MUNCII
Într-o bună zi, toţi angajaţii din instituţie au fost chemaţi în sala de şedinţe, pentru a-şi alege reprezentanţii, care să le apere interesele în faţa conducerii, mai exact în faţa noului stăpân al instituţiei, adică BIG BOSS.
„Oamenii muncii” şi conducerea, oricare ar fi fost ea, nu s-au prea iubit niciodată, în lunga viaţă a instituţiei. Desigur, conducerea a avut întotdeauna mai multă forţă şi şi-a impus punctul de vedere, dar a avut grijă mereu să mimeze interesul faţă de angajaţi şi dialogul cu aceştia. Înainte de Revoluţie, oamenii muncii erau reprezentaţi de sindicat. Calitatea de membru era obligatorie, adică nu se discuta. La angajare, fiecare persoană scria o cerere de aderare, care se aproba fără întârziere, după care primea carnetul de membru de sindicat. La salariu, plătea o cotizaţie şi, dacă uita s-o achite, şeful de sindicat îi aducea aminte insistent să plătească.
A sta în acelaşi birou cu cel care strângea cotizaţia era un mare noroc: cotizaţia se depunea la Bancă în luna următoare celei în care se colecta, deci sume importante puteau fi rulate între colegii de birou, atunci când aveau nevoie urgentă de bani şi nu aveau de unde se împrumuta:
– Dă-mi 200 de lei de la sindicat, până la leafă!
– Bine, stai să te scriu în caiet!
Ce să mai vorbim de fericiţii care stăteau în acelaşi birou nu numai cu şeful de la sindicat, dar şi cu secretarul organizaţiei de bază, care strângea şi el cotizaţia de partid! Asta însemna că aveau la dispoziţie două surse importante de creditare, pe termen foarte scurt, ce e drept, dar fără comision şi dobândă.
Altminteri, sindicatul avea grijă de membrii săi. O duduie grasă şi zâmbitoare trecea în fiecare săptămână pe la fiecare angajat, îi punea sub nas o listă cu toate spectacolele de teatru din săptămâna următoare şi îl îndemna să se înscrie pe un tabel. În două, trei zile revenea, la fel de zâmbitoare, punea pe birou biletul de teatru şi încasa banii cuveniţi. Tot sindicatul mai dădea bilete de odihnă şi tratament pentru cei suferinzi, în staţiuni, la mare şi la munte. Deşi nu erau mulţi suferinzi în instituţie, era bătaie pe bilete, deoarece preţul era extrem de mic, în raport cu biletele care se puteau procura de la ONT.
Prin sindicat obţineai un televizor color, un frigider Arctic, o recomandare pentru a te înscrie într-o excursie în străinătate, în ţările socialiste şi, cel mai important lucru, o repartiţie pentru locuinţă, la început cu chirie, mai târziu proprietate personală. Desigur, pentru a beneficia de aceste avantaje din urmă nu era suficient să fii un simplu sindicalist. Trebuia ceva mai mult: să te afli în termeni buni cu şefii şi să-ţi arăţi gratitudinea a priori şi a posteriori.
După Revoluţie, sindicatul a fost desfiinţat, considerându-se că era o formulă comunistă şi, mai ales, că şefii de sindicat profitaseră neruşinat de mult de avantaje, în dauna simplilor cotizanţi. Să fi fost în acele zile de după Revoluţie şef la sindicat sau la partid echivala cu „ai supt sângele poporului” şi gravitatea acestui fapt nu era depăşită decât de statutul de „turnător la Secu”. „Masele” din instituţie ostracizau deopotrivă pe toţi foştii şefi, fie ei profesionali sau ideologici: în numele democraţiei proaspăt cucerite, femeia de serviciu, portarul sau şoferul deveniseră peste noapte victime, îşi cereau drepturile, nici ei nu ştiau ce fel de drepturi, dar nu erau dispuşi să renunţe la nimic.
După ce a trecut iureşul Revoluţiei, instituţia şi-a găsit liniştea încet, încet. La conducerea sa s-au succedat indivizi încruntaţi şi înneguraţi, care au decis că „imperativele economiei de piaţă, coroborate cu un management profesionist” vor resuscita instituţia aproape muribundă. Angajaţii s-au făcut mici prin birouri şi tremurau să nu-şi piardă slujba. S-au gândit să-şi aleagă doi, trei reprezentanţi, dintre cei mai guralivi, şi să-i trimită la discuţii şi negocieri cu noua conducere.
Unul dintre aceştia, un tinerel slăbuţ, nu prea înalt, cu părul lung şi mustaţă neagră, a început să umble din birou în birou şi să lămurească oamenii că ar fi bine să se organizeze într-un sindicat, fireşte de tip nou. Le-a explicat care sunt avantajele: sindicatul poate negocia cu conducerea contractul colectiv de muncă, grila de salarii, sporurile de vechime, de fidelitate, de limbi străine, de calculator, de antenă şi altele, numărul de zile de concediu de odihnă, compensaţiile băneşti în caz de concediere etc., etc. Desigur, înregistrarea unui sindicat necesită bani: onorariul unui avocat care să întocmească hârtiile legale, taxele de înregistrare şi mai ales supra taxa de urgenţă. Oamenii au cotizat, convinşi fiind că fac o treabă bună. Când s-a strâns o sumă mai frumuşică, tinerelul a dispărut, a intrat întâi în concediu medical, după care şi-a dat demisia. Nu s-a mai auzit nimic despre el. Oamenii au rămas cu banii daţi şi fără sindicat. Nu s-a găsit nimeni dispus să se înhame la truda necesară pentru găsirea şi pedepsirea făptaşului. La urma urmei, paguba individuală nici nu era prea mare. De atunci şi până astăzi, nimeni nu s-a mai apucat să facă un sindicat în instituţie. Conducerea era foarte mulţumită, căci sindicatul era ultimul lucru pe care şi-l dorea. Era şi aşa destul de sâcâită de faptul că legea o obliga să aibă ca partener social, în lipsa sindicatului, cel puţin trei reprezentanţi ai oamenilor muncii. Alegerea acestora era o problemă delicată. Pe de o parte, nimeni nu vroia să intre în dialog cu conducerea şi nici sădevină un fel de paratrăsnet pentru toate nemu ţumirile oamenilor. Pe de altă parte, reprezentanţii oamenilor muncii se bucurau de privilegii: condu cerea îi menaja; îi ademenea cu salarii mari, pentru a le mai tempera avântul şi combativitatea; nu puteau fi concediaţi pe perioada mandatului; erau cooptaţi în tot felul de comitete, de unde se împărţeau privilegii sau pedepse.
BIG BOSS era foarte preocupat de alegerea acestor reprezentanţi ai oamenilor muncii. Aproape imediat după înscăunare a cerut alegerea reprezentanţilor oamenilor muncii, cu care urma să discute noul contract colectiv de muncă. Vroia să înlocuiască fără întârziere contractul în vigoare, fără să mai aştepte încetarea sa de drept, care urma să aibă loc abia în patru, cinci luni. La prima şedinţă, oamenii muncii au ales un inginer, un economist şi un jurist drept reprezentanţi.
BIG BOSS nu a fost de acord, argumentând că nu corespund criteriilor de eligibilitate prevăzute de lege: inginerul mai avea trei ani până la pensionare, economistul avea mai puţin de trei ani vechime în instituţie, juristul, care era de fapt o femeie, anunţase că urma să ceară pentru trei ani program de lucru redus pentru îngrijirea copilului. Aşadar, BIG BOSS a cerut oamenilor muncii să organizeze o nouă şedinţă. De data aceasta, au fost aleşi o dactilografă, un portar şi un arhivar. Dactilografa, o femeie corpolentă, de aproape 2 m, trecută bine de 50 de ani, trăia singură şi avea în grijă un nepot de la o soră, care murise lăsând copilul singur pe lume. Portarul avea şi el familie grea, era foarte liniştit la muncă şi foarte încet la minte şi nu supăra pe nimeni. Arhivarul nu măsura mai mult de 1,50 m, bătea spre 40 de ani, scria poezii şi suferea că nu-l iubeşte nici o fată. Altminteri, era isteţ foc, plin de umor şi ironie, ducea vorba de colo, colo. Ca să fie ales reprezentant al oamenilor muncii, pusese în mişcare o adevărată maşinărie electorală. Mergea prin birouri, le cerea direct oamenilor să-l voteze, argumentând că nu-şi permite să fie dat afară din serviciu, căci are de întreţinut o mamă bolnavă. La plecare, lăsa două fotocopii color, care-l înfăţişau stând la birou, în faţa calculatorului, flancat de două steaguri, al României şi al UE. După ce s-au numărat voturile, s-a dovedit că maşinăria sa electorală a funcţionat foarte bine – a obţinut cel mai mare punctaj, aproape dublu decât următorul clasat.
BIG BOSS a fost extrem de mulţumit de această dată. Cu noii aleşi a putut să-şi pună imediat în aplicare „managementul performant”. I-a chemat pe cei trei la el în birou.
– Semnaţi!
Cei trei s-au uitat la hârtii. Erau vreo trei pagini. Au apucat să citească titlul „Contract colectiv de muncă”.
– Lasă, că citiţi mai târziu. Acum semnaţi mai repede!
Cei trei s-au executat fără să scoată un cuvânt şi au ieşit din birou mergând cu spatele, fără să-şi întoarcă faţa de la BIG BOSS.
Urcând pe scări, au început să se certe.
– Ce dracu’ am semnat?
– Să n-avem probleme cu oamenii!
– Poate ar fi bine să-i anunţăm, să ştie şi ei că se schimbă contractul de muncă!
– Si dacă ne întreabă ce se schimbă, ce spunem?
Peste vreo jumătate de oră, reprezentanţii oamenilor muncii au fost chemaţi la Segeoaica în birou.
– Semnaţi!
Cei trei s-au uitat la hârtii. Erau tot cam vreo trei pagini. Si de data aceasta au apucat să citească tot numai titlul: „Proces verbal”
– Hai, semnaţi odată, că citiţi după aceea.!
Cei trei au semnat. Segeoaica, mai mărinimoasă decât BIG BOSS, le-a dat apoi hârtiile să le citească si aşa au aflat că, în urmă cu trei zile, chiar ei organizaseră o şedinţă cu oamenii muncii din instituţie, pe care i-au informat cu privire la condiţiile noului contract colectiv de muncă. Oamenii muncii, scria în Procesul Verbal, îşi însuşiseră condiţiile cu vot majoritar: reducerea numărului de salarii compensatorii, eliminarea plăţii pentru ore suplimentare; reducerea cuantumului diverselor ajutoare, prime sau alte tipuri de bonificaţii; eliminarea bonurilor de masă.
– Lipseşte tabelul cu prezenţa de la şedinţă, a suflat arhivarul.
– Nu-i nimic, a răspuns Segeoaica. Când îi chemăm pe oameni să semneze noile contracte de muncă, îi punem să semneze şi pe o listă separată.
Le spunem că este „pentru luare la cunoştinţă”. Deci, după ce avem listele cu semnături, le ataşăm la procesul verbal de şedinţă şi totul este OK. Cei trei reprezentanţi n-au mai avut nicio obiecţie.
BIG BOSS a dispus înregistrarea noului contract de muncă. Sefu’ de la Camera 13 s-a executat fulgerător. În tot acest timp, reprezentanţii oamenilor muncii au tăcut chitic, aşa că salariaţii au aflat despre trădarea celor pe care îi aleseseră să le apere interesele când era deja prea târziu şi nu se mai putea face nimic. Au urmat acuze, revolte de grup, agitaţie cu înjurături, scuipături şi pumni, comploturi – totul în zadar. Reprezentanţii oamenilor muncii se bucurau de protecţia lui BIG BOSS şi prea puţin le păsa de restul lumii.

UPDATE 5. In cele ce urmeaza voi povesti cu ajutorul autorului modul cum a decimat BIG BOSS personalul institutiei pe motiv de prea multi si de incompetenta pentruca apoi sa angajese „pile si relatii „ sa creasca numarul cu 30% sa le dea oamenilor lui salarii bune si in final sa aduca institutia pe butuci .
De data asta citatele se vor afla in corpul textului scris de mine si ilustrat cu citate pentru a rezuma aceste capitole la strictul necesar. Ele desigur ca sunt intre ghilimele si scrise cu alte caractere decat comentariul meu.
 
Oficial reducerea de personal la care a purces BIG BOSS foarte repede dupa ce s-a inscaunat si a dat jos de pe peretele unde se afla toti cei care au condus Institutia, pe cel anterior dsale, se justifica prin  existenta unui prea mare numar de salariati asa ca trebuia redus drastic acest numar si desigur ca trebuiau sa ramana cei mai buni.
Ce s-a intamplat in realitate, urmeaza in descrierea autorului::
 
ÎMPROSPĂTAREA SÂNGELUI
BIG BOSS a declarat, la prima întâlnire cu angajaţii, imediat după ce a ajuns la cârma instituţiei, că va trebui să dea afară cel puţin jumătate din salariaţi. În felul acesta, a spus BIG BOSS, instituţia urma să devină cea mai performantă entitate deacest fel din Europa.
„Împrospătarea sângelui“ era pe buzele tuturor şefilor şi şefuleţilor, care erau grăbiţi să-l aprobe pe BIG BOSS, ca şi pe buzele tuturor angajaţilor, care tremurau de teama de a nu se trezi pe stradă. BIG BOSS s-a pornit pe dat afară, începând cu „dinozaurii” pe care i-a moştenit de la vechea conducere        
--------------------------------------------------------------------
A continuat cu pensionabilii şi a coborât ştacheta până la cei în vârstă de cel mult 40 de ani. BIG BOSS nu a concediat la întâmplare, sau după criterii oculte.
Profesioniştii (un cuvânt mult îndrăgit şi frecvent folosit de BIG BOSS) rămân, cei necorespunzători profesional pleacă, a declarat domnia sa şi i-a chemat pe toţi la testare. A chemat chiar oameni din afara instituţiei, şi în număr îngrijorător de mare.
 Rezultatele testării au fost de-a dreptul uluitoare şi nu au făcut decât să arate că BIG BOSS avea dreptate când spunea că trebuie daţi afară incompetenţii şi reîmprospătat sângele.”
-------------------------------------------------------------------------
Nota mea: Evident a avut dreptate in sensul ca toti cei care facusera ceva pentru institutie toti cei care aveau o reala valoare profesionala si de aceea o coloana vertebrala mai greu de indoit au fost dati afara  In schimb cate un ingrijitor lua cel mai mare calificativ la test.
 
„Rezultatele testelor au avut greutatea betonului armat şi nimic nu l-a mai putut opri pe BIG BOSS să-i dea afară pe toţi acei „incapabili” şi „necorespunzători”, care nu aveau decât să-l dea în judecată, căci urmau să piardă oricum, deoarece „totul s-a făcut cu respectarea legii”.
În timp ce mulţi, foarte mulţi îşi vedeau contractele încheiate brutal, noii veniţi se grăbeau să le ia locurile. Cei de la Financiar-Contabilitate s-au văzut, peste noapte, în faţa unui număr aproape dublu de state de plată, şi ce state majorate!
Dacă BIG BOSS a concediat după criteriul performanţei profesionale, tot după acelaşi criteriu a şi angajat. si, uite aşa, a apărut omul potrivit la locul potrivit: la Departamentul Relaţii Externe – persoane care nu ştiu limbi străine; la Departamentul Comunicare şi Relaţii Publice – un inginer mecanic de la Marină, analişti şi programatori IT; la Presă – un absolvent de Canto; la Organizare Evenimente – un agronom; la Protocol – un medic; la Administrativ – un ofiţer de armată la pensie, devenit, ca prin minune, şef peste portari, femei de serviciu şi şoferi; şi câte altele asemenea nu s-ar mai putea aminti.”
 
Nota mea: Testele de angajare se desfasurau astfel......
 
„BIG BOSS îi trimite tot felul de indivizi în locul celor concediaţi. Cei nou veniţi primesc o hârtie cu un chestionar la care trebuie să răspundă şi o bibliografie, pe care trebuie să o studieze: statutul instituţiei şi regulamentul de funcţionare.
Seful de la Resurse umane îi încurajează binevoitor: "Testul îl veţi da cu mine, nu e mare lucru, câteva întrebări de rutină. Citiţi documentele astea, nu durează mai mult de o oră, două, nu trebuie să cunoaşteţi toate amănuntele"
A doua zi, candidatul este condus într-un birou, este lăsat singur, cu materialele pe masă, are de răspuns la 2-3 întrebări de tipul „Nu-i aşa că Pământul e rotund?” sau „Ce urmează după noapte?” Evident, toţi candidaţii iau testul cu felicitări şi sunt încadraţi la maximum în grila de salarizare.
-------------------------------------------------------------------------
 Sângele proaspăt a început să curgă viguros prin cele 11 etaje ale clădirii. Sefa Cancelariei devenea din ce în ce mai îngrijorată, căci sângele proaspăt era şi foarte tânăr şi cu nuri. Vară fiind, tinerele „profesioniste” recent angajate nu-şi băteau capul să  facă deosebirea dintre plaja de la Vama Veche şi venerabila instituţie, care depăşise binişor centenarul. Purtau cu dezinvoltură rochii şi fuste cât palma, şorturi de blugi cu tivul franjurat, rochii cu spatele gol, fuste cu clopoţei, care sunau la fiecare pas, topuri viu colorate, care se terminau deasupra buricului împodobit cu inel, cămăşi lungi şi lălâi pe post de rochii, şlapi sau papuci cu toc cui. Vedeai peste tot genunchi dezgoliţi, chiar dacă uneori erau cât verzele de pe tarabele din piaţă, sâni acoperiţi numai peste sfârcuri, chiar dacă vreuna din posesoare se întâmpla să nu fi terminat alăptatul ultimei progenituri născute, şunci revărsate peste sutiene devenite prea strâmte, sau peste talia joasă a câte unei perechi de blugi cu două numere prea mici, burţi flasce la fete cu puţin peste 20 de ani. Să nu credeţi însă că nu erau şi picioare lungi şi subţiri, pântece plate, talii fine, ochi languroşi, cu gene lungi şi răsucite, plete blonde sau şuviţate. Fetele foloseau gloss-uri stridente pe buze şi pe pleoape, îşi pictau unghiile de la mâini şi de la picioare în culori neobişnuite şi, nu rareori, preferau modele florale sau geometrice aplicate pe unghii false, aidoma ghearelor unor păsări sau reptile din preistoric. Bijuteriile de la gât nu se potriveau cu cele de la mâini, spre a nu mai spune nimic de cârligele din plastic, care strângeau părul în vârful capului şi care păreau a face casă bună cu cerceii din aur cât roata carului, dar şi cu paietele viu colorate de pe bluze, tricouri sau topuri. Am văzut chiar, pe mâna unei „distinse” doamne, un ceas din plastic stil sportalături de o brăţară grea din aur turcesc. Si ceasul, şi brăţara erau ultimul design, la modă în acea vară. Remarcabilă era însă „ţinuta de office” a unei venerabile dudui platinate şi extrem de corpolente, încărcate tot timpul de bijuterii, ca un pom de iarnă: urechile, gâtul, încheieturile celor două mâini şi toate degetele, reverele hainei, totul gemea de bijuterii purtate de-a valma – aur, argint, pietre naturale, gablonţuri, textile, sticlă, plastic, peste care fluturau eşarfe şi văluri sau tronau pălării.
BIG BOSS se dovedea neputincios în faţa acestor cohorte de „amazoane”, special aduse ca să schimbe imaginea instituţiei, să îi dea un nou sens şi o mai evidentă însemnătate, fiindcă, nu-i aşa, doar pentru asta fuseseră angajate şi înlocuiseră prăfuitele personaje, care populaseră instituţia
BIG BOSS nu le putea impune uniforme, nici nu le putea tempera năvala şi îndrăzneala culorilor şi a modelelor, căci, de fapt, îi plăcea cum arătau tinerele, a căror angajare o avizase personal, pentru fiecare în parte. Sobrietatea şi seriozitatea lui BIG BOSS nu puteau fi însă puse la îndoială.
BIG BOSS se arătase ferm şi neclintit cu portarii, şoferii, paznicii, electricienii şi femeile de serviciu. Toţi erau obligaţi să poarte aceeaşi uniformă: costum din stofă bleu marin, cămaşă bleu, cravată în dungi bleu şi bleumarin, pentru portari, şoferi şi paznici; salopetă sau halat din doc albastru pentru muncitori şi femei de serviciu. BIG BOSS se ocupase el însuşi de uniforme: comandase designul şi execuţia la una din firmele sale. A nu purta uniforma lui BIG BOSS însemna a-ţi încheia activitatea în instituţie.
BIG BOSS era mulţumit. Împrospătase sângele, adusese profesionişti care urmau să creeze o nouă imagine a instituţiei.
BIG BOSS şi noua sa echipă erau gata de lucru. BIG BOSS nu avea să precupeţească nimic, nici muncă şi, mai ales, nici bani, pentru a-şi duce la îndeplinire planurile şi pentru a-şi vedea cu ochii visele pe care le visase şi „pohta ce-o pohtise” de ani de zile.
 
PROSCRISII
Din dispoziţia lui BIG BOSS, Segeoaica i-a chemat pe toţi directorii la dumneaei în birou, le-a înmânat deciziile de desfacere a contractelor de muncă şi le-a ordonat să le dea mai departe nefericiţilor care nu trecuseră testul. Erau aproape o sută de asemenea hârtii, care au ajuns rapid la destinatari.
Aceştia nu au fost surprinşi, îşi aşteptau sentinţa de aproape o lună de zile.
-------------------------------------------------------------------------
Cei aflaţi în preaviz au devenit aproape imediat „altfel” decât fuseseră mai înainte. În aproape fiecare birou exista cel puţin câte un concediat. Existau direcţii unde aproape toţi lucrătorii primiseră preaviz, în frunte cu şefii. Dintr-odată, cei care urmau să plece erau evitaţi de colegii care urmau să rămână. Desigur, dimineţile, când intrau în birou, dădeau bună ziua şi li se răspundea. După aceea, însă, nu mai erau băgaţi în seamă, nu li se adresa nicio întrebare, nu erau antrenaţi în nicio bârfă, confidenţă sau dialog banal. Colegii de birou, cu care ani de zile mâncaseră aceeaşi pâine fadă de funcţionar, deveniseră reci, distanţi, ostili. Ce mai conta că cel concediat îţi ţinuse locul săptămâni de zile, pe când tu te aflai cu o bursă de studii în străinătate sau, pur şi simplu, într-un concediu prelungit, pe malul Pacificului, împreună cu soţul, prosper om de afaceri? Uitate erau şi orele suplimentare petrecute alături de colegul care nu reuşea să dea de capăt organizării unei campanii promoţionale sau redactării unui comunicat de presă, sau unui drept la replică delicat şi deranjant pentru mai marii zilei. Devenise lege nescrisă ca cei care rămân să nu mai aibă nimic de-a face cu cei care pleacă. De aceea şi unii şi alţii evitau întrevederile între patru ochi, ceea ce uneori se dovedea a fi aproape imposibil: două persoane, fiecare din câte o tabără, se puteau întâlni dimineaţa în lift, la chiuvetă, spălându-se pe mâini sau clătind ceaşca de cafea, la bancomatul din holul de la intrare, încercând să scoată bani cu cardul, în faţa unei uşi de acces la un coridor comun de trecere. În asemenea situaţii, cele două persoane aveau un scurt moment de ezitare, după care treceau rapid una pe lângă cealaltă, cu ochii plecaţi, cu buzele strânse pungă. Cei rămaşi se temeau unii de ceilalţi şi se suspectau între ei, căci nu se ştia „cine pe cine şi ce toarnă la BIG BOSS” şi nimeni nu avea chef să se vadă peste noapte trecut pe lista disponibilizaţilor. De aceea, temerea lor cea mai mare, în acele zile, era să nu fie cumva acuzaţi de „te înţeleg”, „mare porcărie”, „inadmisibil ce se întâmplă”, „nu ştiu cum aş putea să te ajut”.
Într-un birou, s-a întâmplat ca toţi angajaţii să primească preaviz de concediere. Erau trei la număr, dar, cum biroul era foarte mare şi ar fi putut cu uşurinţă găzdui de trei ori pe atât, numărul celor care veneau ca „să vedem ce e de făcut” creştea de la o zi la alta. Se adunau aici „disponibilizaţi” din alte birouri, din alte departamente, din întreaga instituţie. Cei ce veneau se simţeau bine: fiecare avea idei combative, prin care încerca să demonteze maşinăria de concedieri a lui BIG BOSS. Pe nesimţite, biroul cu pricina s-a transformat în cartierul general al unei armate care, deşi înfrântă, nu vroia să capituleze. Conducerea cartierului general a revenit, firesc, celor mai buni combatanţi: o femeie şi un bărbat, care până atunci nu se cunoscuseră prea bine, abia dacă se salutau când se întâlneau întâmplător pe holurile instituţiei. Cei doi ştiau bine legile şi juraseră să lupte împotriva lui BIG BOSS prin tribunale şi cu avocaţi.Compuneau memorii, sesizări şi alte documente asemenea. În fiecare zi se consultau, citeau cele
scrise, modificau, tăiau, adăugau, o luau de la capăt, dacă era nevoie. Cei doi erau asistaţi de o tânără slăbuţă, ca un fir de aţă, tăcută, cu ochii mari şi trişti, cu un zâmbet de resemnare îngheţat pe buze. Tânăra părea că se scuză pentru însuşi faptul că există. Dar, aşa firavă cum era, nu se pierdea cu firea. Strângea din dinţi şi căuta de zor pe internet tot felul de articole şi paragrafe din Codul Muncii.
-------------------------------------------------------------------------
Pe nesimţite, biroul „proscrişilor” devenise un centru de putere, pe care BIG BOSS, deşi nu-l ignora, nu avea nicio intenţie să-l deranjeze. Dăduse dispoziţie ca preavizaţii să fie lăsaţi în pace să-şi facă mendrele. Era la curent cu ce se pregătea: instituţia urma să fie dată în judecată pentru abuz şi rea credinţă în desfacerea contractelor de muncă.
Am spus că BIG BOSS nu-i deranja pe proscrişi, dar nu pentru că s-ar fi temut de ei, ci din mărinimia celui care se ştie invincibil şi, ca atare, este gata să  îndeplinească ultima dorinţă a condamnaţilor la moarte. "N-au decât să mă dea în judecată. Îşi pierd timpul şi banii. Am procedat legal, eu însumi am vegheat să se respecte legea. Testul, nu au trecut testul şi asta spune totul!" spunea el. 
Din cei aproape o sută de preavizaţi, mulţi, aproape toţi au renunţat să mai dea instituţia în judecată. Se temeau că nu vor câştiga, că vor pierde timpul şi banii prin tribunale, aşa cum prorocise BIG BOSS, dar, mai ales, se temeau că vor rămâne cu stigmatul incompetenţei înscris în Cartea de Muncă. Pe măsură ce zilele treceau şi se apropia data de expirare a preavizului, le scădea combativitatea. S-au dus şi s-au rugat de BIG BOSS să le accepte demisia, transferul la cerere sau pensionarea pe caz de boală, orice, numai să nu fie însemnaţi ca incompetenţi. În mărinimia sa, BIG BOSS a aprobat toate cererile de demisie, transfer, pensionare şi a răsuflat uşurat: din o sută de concediaţi, doar şapte au dat instituţia în judecată.
"Ei, şi!?" a spus BIG BOSS către Segeoaica şi către Sefa Cancelariei. "N-au decât să mă dea în judecată. Am eu grijă să piardă toţi!"
 
Nota mea: si a avut grija asa ca......
 
Peste 18 luni, BIG BOSS avea să piardă toate procesele şi instituţia să plătească sume imense drept despăgubiri, fiind obligată să-i reprimească în funcţii pe „proscrişii” de odinioară, dacă aceştia ar mai fi solicitat acest lucru.
Aşa ceva nu se mai întâmplase niciodată în cei peste 100 de ani de când exista instituţia. Rezultatul – instituţia a trebuit să plătească din greu salarii şi alte drepturi, pentru perioade ce variau între un an şi jumătate şi doi ani. Din banii plătiţi, BIG BOSS ar fi putut face lucruri mai bune. Dar lui BIG BOSS nici că-i păsa, banii plecau din conturile instituţiei, nu din buzunarele lui. BIG BOSS a învăţat totuşi o lecţie: dacă dai afară, fă-o respectând, măcar formal, litera legii. Prin urmare, BIG BOSS a înfiinţat Comisia de Disciplină, care anchetează, judecă şi pedepseşte abaterile angajaţilor.
 
Nota mea: Si pregateste terenul pentru demiterea unui salariat pe care i s-a pus pata lui BIG BOSS sau altuia din oamenii lui de baza.
 
Preşedintele Comisiei este chiar Sefu’ cel tânăr de la Camera 13, cel care nu visează decât să ajungă într-o bună zi ministrul Muncii. E copleşit de importanţa misiunii şi nu prea ştie cum să se poarte cu ceilalţi doi membri ai Comisiei, două femei, care ar putea să-i fie mame. Cele două femei îl intimidează pe Sefu’ de la 13: una este directoare la Economic, alta este o dactilografă, reprezentanta oamenilor muncii din instituţie. În fapt, toţi au grijă ca judecata din Comisie să se facă aşa cum vrea BIG BOSS şi se străduiesc să nu-l supere cu ceva. Împreună, cei trei au devenit coşmarul angajaţilor. În ultimul timp, Comisia a avut mult de lucru, câte două, trei reuniuni pe săptămână. Întâlnirile se ţin într-o sală mare de şedinţe, cu mesele aranjate în careu. Pregătirile se fac cu multă înfrigurare, de parcă ar avea loc o execuţie pe scaunul electric. Dimineaţa, la prima oră, un paznic în uniformă, plin de importanţa propriei misiuni, descuie uşa. La scurt timp, vine o persoană de la Tehnic, care verifică instalaţia de înregistrare, face chiar o probă de microfon. Urmează apoi un alt tehnician, care aduce în sala de şedinţe un laptop, pe care îl aşază într-un colţ al mesei. Într-un târziu, apare femeia de serviciu, care poartă pe o tavă trei pahare, trei sticle de apă minerală şi trei ceşti de cafea pentru membrii comisiei (inculpatul nu este niciodată pus la socoteală pentru apă minerală şi cafea).
În vremea asta, vinovatul stă pe coridor în faţa uşii şi asudă din greu. E roşu la faţă, are mâinile ude, buza de jos îi tremură, scăpată de sub control. Se lasă de pe un picior pe altul, se plimbă dintr-un capăt în celălalt al culoarului, se reazemă de zid, iar se mută de pe un picior pe altul, iar porneşte să măsoare coridorul în lung şi în lat. Nu are unde sta jos, căci pe coridor nu există nici un scaun.  
După fiecare şedinţă, Comisia întocmeşte un Raport constatator şi face propuneri de sancţionare a vinovatului: atenţionare, retrogradare, reţinere din salariu, suspendarea contractului de muncă pentru o zi şi altele. De altfel, se vorbeşte tot mai mult despre noi concedieri. Cei vizaţi nu vor mai câştiga la Tribunal, dacă la dosarul lor vor exista deja sancţiuni. Nimeni nu-l va mai putea învinui pe BIG BOSS că dă afară discreţionar şi fără a ţine cont de lege.
-------------------------------------------------------------------------
 
Nota mea: Si acum pentru a incheia  aceasta incursiune printro carte deosebit de actuala, dar care nu se afla in raftul librariilor,  fara a incheia decat partial sub 40% volumul de informatii abordat voi continua cu descrierea unei intoarceri in Institutie care in carte se intituleaza .......

A DOUA DESCĂLECARE
Trecuseră aproape doi ani de când BIG BOSS se alesese în fruntea instituţiei. Domnea discreţionar şi nimeni nu i se opunea. Segeoaica, Sefa Cancelariei, directorii, şefii de birou, simplii angajaţi, cu toţii erau, sau deveniseră între timp, marionete în mâna lui BIG BOSS.
 
„S-ar fi putut spune că instituţia privea neputincioasă cum se degradează pe zi ce trece, ajungând umbra bolnavă a ceea ce fusese odinioară. Cu cât BIG BOSS făcea eforturi mai mari şi cheltuia mai mulţi bani pentru a o înfăţişa frumoasă, prosperă, plină de viaţă, cu atât, biata de ea, devenea mai neînsemnată, uitată, nevolnică. Zilele instituţiei deveniseră fade, greu de suportat, obositoare, căci nu se întâmpla nimic. Si iată că, într-o bună zi, instituţia a fost trezită din somnolenţă de a doua descălecare. Ce se întâmpla, de fapt? Aşa cum am mai spus, BIG BOSS pierduse, unul după altul, procesele cu oamenii daţi afară, imediat după înscăunarea sa. Încercase BIG BOSS să anuleze deciziile Tribunalului, dar fără izbândă, iar acum vedea cum, unul câte unul, foştii angajaţi veneau să-şi ceară drepturile: salariile din urmă, de la data concedierii, şi reangajarea. Era o adevărată a doua descălecare a dezmoşteniţilor.
BIG BOSS nu avea chef să dea ochi cu acei oameni şi, de aceea, îi poruncise Segeoaicăi să negocieze ea reangajările şi, mai ales, banii pe care trebuia să-i plătească fiecăruia. Segeoaica, o adevărată artistă care mai aştepta încă să fie descoperită, îşi pregătea partitura pentru fiecare întâlnire. Nu juca niciodată la fel, avea scenarii diferite, în funcţie de „descălecatul” din faţa ei. De cele mai multe ori, era sobră, rece, căuta să intimideze şi chiar reuşea acest lucru. S-a întâmplat însă ca unul din descălecaţi să-i fie cunoscut de foarte mulţi ani, căci cândva lucraseră împreuna în instutuţie. La prima întâlnire, Segeoaica s-a repezit cu pupături şi zâmbete asupra descălecatului, care i-a răspuns cu aceleaşi pupături şi zâmbete”.
 
Nota mea: Urmeaza deasemeni un savuros si ipocrit schimb de amabilitati dublat de ce gandeste real fiecare, dar peste care voi trece. Si se ajunge la bani.....
 
– Dragă, vrem să te angajăm chiar de mâine, pe acelaşi post, şi te sfătuiesc să accepţi!
– Da, desigur!
– Si îţi vom da salariul pe care îl aveai când ai plecat!
– Ba nu, în decizia Tribunalului scrie să mi se plătească salariul indexat şi majorat.
– Dar nu s-au făcut majorări de când ai plecat!
– Ba s-au făcut, eram încă în instituţie, în perioada de preaviz, când colegii toţi, cei care urmau să rămână în instituţie, au fost chemaţi să semneze câte
un adendum la contractul de muncă, prin care salariile erau majorate.
– Ah, da, cred că ai dreptate!
– Si mai e ceva, înainte de reangajare, vreau o antecalculaţie a drepturilor cuvenite, grila de salarii şi un precontract. De altfel, am să fac o notificare scrisă, în acest sens.
–  Nicio problemă!
–   Si acum, aş vrea să consemnăm cele discutate într-un proces verbal. Stai puţin, să-i chem pe şeful de la Economic, pe şeful de la Juridic şi pe şeful de la Resurse Umane. Si încă un lucru, ce am discutat noi, aia rămâne şi de faţă cu ei!
– Foarte bine!
– Nu ştiu, zău, crede-mă! Oricum, contăm pe tine.
– Da, bine!
După fix o săptămână de la reangajarea pe exact acelaşi post de pe care fusese concediat, BIG BOSS a dispus ca descălecatul să fie transferat într-un departament obscur, pe o poziţie de nimica toată. Numai salariul nu l-a putut schimba. Ei, şi ce dacă instituţia plătea mult pentru ca descălecatul să nu facă nimic!? Peste exact nouă luni, atât cât îţi trebuie să faci un copil, urma să iasă la pensie (la limită de vârstă) şi atunci BIG BOSS avea să scape definitiv de pacostea asta.

UPDATE: 
  
Sebi asa cum i-am promis Anei mai adaug si acest capitol scurt dar nostim care il defineste foarte bine pe Big Boss dar si pe cei mai multi bigi boshi de pe la noi si nu numai(cand eram copil era o chestie colorata ca o piftie numita bigi-bigi) :)

UPDATE SUPLIMENTAR. Se acorda la cererea Anei si la alegerea autoarei, ca fiind o poveste foarte nostima si instructiva:

VINE PRINŢUL LA PALAT
De-a lungul timpului, instituţia a primit în vizită mulţi oaspeţi de seamă de peste hotare: miniştri, prim miniştrii, şefi de stat, senatori, deputaţi, ambasadori, şefi de mari corporaţii şi bănci, oameni de afaceri care se regăsesc pe lista lui Forbes.
BIG BOSS ştia de tradiţia vizitelor la nivel înalt şi abia aştepta să dea mâna cu distinsele mărimi. Visa cu ochii deschişi la cuvântări de bun venit, la asigurări de bună colaborare, la declaraţii de presă, la schimburi de cadouri protocolare. În aşteptarea vizitelor, dăduse mai multe dispoziţii, cu mare înfrigurare: toate sălile de Protocol să strălucească de curăţenie, să se înlocuiască mobilierul învechit şi anonim cu mobilier nou, sculptat în stil Ludovic al XIV-lea, să se achiziţioneze candelabre, lămpi de birou, tablouri şi sculpturi în metal, să se comande pahare de şampanie din cristal, cu stema instituţiei. Chiar din primele zile după înscăunare, BIG BOSS a semnat o scrisoare prin care anunţa că instituţia are un nou conducător în persoana sa şi că activitatea urma să se schimbe din temelii. Scrisoarea se încheia cu o invitaţie la discuţii pentru „găsirea celor mai eficiente căi de colaborare în vederea realizării obiectivelor propuse, cu rezultate fructuoase pentru părţile implicate”. BIG BOSS a dispus ca scrisoarea să fie transmisă către toată baza de date a instituţiei (mii de firme, organizaţii şi organisme) şi a început să aştepte vizitele de lucru. Zilele treceau însă şi nimeni nu solicita să fie primit de BIG BOSS. Enervat şi profund jignit, BIG BOSS a dispus să se verifice dacă baza de date fusese într-adevăr anunţată. Da, baza de date fusese anunţată! „Să se repete anunţul”, decretase BIG BOSS.
Si anunţul fusese repetat. Rezultatul se încăpăţâna însă să rămână acelaşi. Într-o bună zi, BIG BOSS a primit înştiinţarea că un prinţ, care avea să devină într-o bună zi şef de stat, va veni într-o vizită protocolară în instituţie. Evenimentul, pe care îl aşteptase de atâta vreme, l-a făcut să aibă emoţii ca un elev înaintea unei teze, pentru care nu învăţase nimic tot trimestrul. A cerut imediat să i se pregătească material documentar cu date geografice, istorice, economice şi politice despre ţara prinţului. Angajaţii au muncit câteva zile şi i-au prezentat un dosar de 50 de pagini. BIG BOSS s-a uitat încruntat, l-a răsfoit, a încercat să-l citească, n-a reţinut nimic şi s-a enervat. A cerut ca dosarul să fie rezumat întro singură pagină, sub forma unei scheme clare şi simple. Angajaţii i-au prezentat rezumatul. BIG BOSS a mormăit ceva şi a pus pagina deasupra dosarului. S-a interesat apoi ce cadou a pregătit direcţia de Protocol pentru a-l oferi prinţului.
– Un album! a spus şeful Protocolului.
– Prea puţin! a răspuns BIG BOSS.
– Mai putem oferi şi o sticlă de vin de colecţie!
– Da, aşa mai merge!
– Unde-l primim? a întrebat din nou BIG BOSS.
– Sala mare!
– E prea mare!
– Sala mică!
– E prea mică!
– Sala albastră!
– E prea rece!
– Sala rotundă!
– E prea întunecoasă!
– Sala celor trei provincii!
– E prea pe colţ!
– !.
– Ce-ai amuţit? O să-l primesc la mine în birou, să vadă prinţul ăsta că am birou regesc, cum n-a văzut el, în Palat, la tac-so!
– Foarte bine, foarte bine, aşa o să facem!
– Si ai grijă să-l aştepte oamenii tăi pe scările de la intrarea principală şi să-l aducă la mine în birou. Si pune pe unul din ei să anunţe secretara când vine, să-l aştept aranjat, să nu mă găsească, Doamne fereşte, nepregătit. A, şi să nu uit, când ieşi, zi-i secretarei să-i zică femeii de serviciu să facă lună în birou, chiar astăzi, după ce plec eu.
A doua zi, BIG BOSS a venit în instituţie târziu, cu faţa buhăită şi foarte prost dispus. Avea călcătura nesigură, limba i se împleticea în gură. Pe cap purta o şapcă cu cozoroc lung, ca un cioc de bâtlan, care îi cădea peste ochi. În timpul nopţii jucase poker şi pierduse mult, foarte mult. Bine că nu îşi pierduse şi minţile, căci altminteri ar fi fost în stare să parieze însăşi instituţia, pe care o considera ca pe propria avere. BIG BOSS nu avea nici un chef de întâlniri protocolare la nivel înalt şi tare ar fi vrut să anuleze, sau măcar să amâne, întrevederea cu prinţul. De altfel, îl simţea străin, ca de pe altă planetă, şi se temea că nu va putea lega nicio conversaţie de interes real pentru oaspete. BIG BOSS îşi simţea gâtul uscat şi buzele umflate. A scos dintr-un sertar al biroului o sticlă de whisky şi un pahar. A turnat generos şi a dat paharul pe gât, cu sete. Vederea i s-a tulburat, a simţit cum camera se învârte cu viteză ameţitoare şi s-a lăsat să cadă în fotoliu. Cioc, cioc, s-a auzit o bătaie discretă în uşă. Secretara a băgat capul şi a şoptit:
– A venit prinţul!
– Bine, bine, pofteşte-l în birou.
Prinţul, un bărbat scundac, cu cioc şi burticică, zâmbea jovial, relaxat; părea că viaţa e o glumă bună; nu arăta a avea chef de discuţii serioase. BIG BOSS, ţeapăn şi important, părea că poartă pe umeri soarta întregii lumi; era încruntat, gata să se avânte într-o discuţie serioasă şi bine documentată despre starea economiei, nevoia de investiţii, recucerirea pieţelor de desfacere pierdute, şi altele, şi altele, tot aşa.
– Hm, hm! făcea nervos BIG BOSS
– Îî, îî! îi răspundea calm prinţul.
În sfârşit, discuţia dintre cei doi s-a urnit cu greu şi a durat mai puţin de o oră. Traducătorul anticipa frazele stereotipe pe care BIG BOSS le rostea de fiecare dată când se întâlnea cu oaspeţi străini, indiferent de unde veneau şi pentru ce veneau. Rostea câteva generalităţi, care fuseseră concepute de consilierii săi pentru a se potrivi în orice situaţie şi care nu-l puteau pune pe BIG BOSS într-o lumină dificilă. În încheierea discuţiei, prinţul i-a oferit lui BIG BOSS un album de artă. BIG BOSS s-a înroşit, căci nu-şi aducea aminte unde pusese omul de la Protocol cadoul pregătit pentru prinţ. S-a uitat rapid prin birou, dar nu a găsit nimic care să-i poată fi oferit prinţului. Cu un gest rapid, BIG BOSS şi-a desprins de pe reverul hainei insigna, din metal ieftin, cu sigla instituţiei, şi a prins-o pe reverul hainei prinţului.
Acesta a mulţumit şi a spus amuzat:
– Fiul meu va fi foarte încântat. Stiţi, colecţionează insigne. Are peste 400, ceea ce este remarcabil pentru un copil de 6 ani.

Nota mea: Ana, ti-a placut? J

Arhivă blog