31 oct. 2010

Ion Adrian pentru voi toţi.

Si acum cateva consideratii despre comunism promise acum cateva zile inspirate de ce s-a intamplat in Franta:

1. Am spus de mai multe ori, ca ideologia comunista desi a pretins ca aboleste exploatarea omului de catre om si folosesc special acest termen marxist ca sa produc placere marxistilor ca mai sunt si de astia legiune unii constienti si altii fara sa stie, de fapt a ridicat-o la un nivel social de masa, transformand societate in partea ei socialista in doua clase: exploatatori si exploatati, partea nesocialista reducandu-se permenent si oricum intrand deasemeni in clasa exploatatilor. Desigur cineva poate spune : si ce-i cu asta de cand lumea , lumea s-a impartit astfel. Desigur, dar pana acum o minoritate de regula constienta ca oarecum exploateaza, exploata o majoritate, in timp ce socialismul a condus la aberatia economica, motivul principal pentru care s-a prabusit in ineficienta , ca o parte foarte numeroasa exploata o alta parte deasemeni foarte numeroasa, tendinta fiind ca numarul exploatatorilor sa creasca permanent pana la autosufocarea sistemului. Dragilor cititi cu atentie, caci pariez ca aceste propozitii nu le va gasi Biblio oricat le-ar cauta el dar eu sunt darnic, ca nu e de la mine, e de la Dumnezeu. Daca urmaresi baza teoretica aia care spune Biblio alaturi de toti Iliestii care spun ca esecul nu e continut in sine ci in ce-i care aplica teoria. Desigur ca daca am aplica-o la ingeri, asa ar fi, doar ca la ingeri nu o putem aplica caci nu am putea-o numi, ei neavand ca posibilitate nici macar teoretica contrariul ei, adica traind in acea stare ideala atotcuprinzatoare si care nu poate fi definita, caci orice definitie inseamna o separare a definitului de restul existentelor, de, sa le spunem pentru acest tip de discurs, nondefinit. Dar teoria tocmai ca a fost aplicata ca atare adica cu proprietate comuna asupra mijloacelor de productie, cu desvoltare planica si proprtionala, cu o repartitie facuta in lipsa pietii din birou, cu conducerea contradictorie in termeni denumita partid unic, cu infrastructura de putere necesara acestora numita dictatura proletariatului caci Marx chiar spune:
„Pâna acum, filosofii n-au facut decât sa interpreteze lumea; de acum incolo vor trebui s-o si transforme“Deci s-a terminat cu textul separat de fapta, ci incepe fapta sociala si economica decurgand din text. Evident iarasi (pentru mine cel putin ) ca odata cu proprietatea comuna ceea ce de fapt inseamna o proprietate a tuturor care insa nu sunt toti proprietari reali efectivi ci doar potential intrand la repartitia arbitrara dupa aceasta pozitie, proprietari fiind numai cei ce iau decizile economice ca si orice proprietar, restul fiind ca niste actionari care au actiuni lipsite de o cotatie bursiere pe care nimeni nu le poate vinde sau cumpara. Si ce face intotdeauna un proprietar de mijloace de prodctie care ste si decident, daca este lasat sa faca? Pai desigur ca incearca, este in natura uman-animalica a lui Homo sapiens spiens, sa-l exploateze si sa-l puna la munca pe cel ce nu poseda de facto aceste mijloace si atunci evident ca in sistemul socialist s-a produs in mod necesar o stratificare exact ca si in Ferma Animalelor, o separare a populatiei in doua multimi, nu perfect separate, adica nu chiar ca in lumea viitorului a lui H.G. Wells, in cei care produc valoare adaugata, consumand desigur o parte si in cei ce nu produc decat falsuri, consumand de multe ori nu mult mai mult decat adevaratii producatori , respectiv vorbim de tot aparatul necesar mentinerii sistemului, de multe ori acestia din aparat,fiind convinsi ca activitatea lor este utila, si ea este, desigur, dar doar pentru mentinerea sistemului, fara insa sa produca valoare adaugata, si la astia se adauga desigur, patura mai restransa a conducatorilor, care guverneaza si perpetueaza un sistem entropic si nu negentropic cum este civilizatia umana viabila, si crezand uneori in lozinci si crezandu-se utili si de aceea la prabusirea sistemului , inexorabila in baza chiar a legitatilor fortate induse acestuia, nu inteleg si nu pot crede ca el, socialismul nu este altceva decat o constructie teoretica falsa, falimentara si care nu se pate solda decat asa cum i-o cere chiar structura interna, chiar regula de constitutie.


2. Si acum de ce reamintesc astea inspirat de miscarea sociala franceza. Pai iarasi este simplu caci francezii sunt cei mai socialisti din societatea capitalist civilizata condusa de reguli capitaliste de piatza de proprietate privatadar ideologic in baza infestata de virusul socialist. Si ce fac acesti francezi? nici mai mult nici mai putin decat incearca sa perpetueze ceva ce se dovedeste a fi o forma de exploatare a celor ce voteaza si lucreaza azi fata de cei nenascuti sau care vor lucra maine cand mitingistii de azi vor fi la pensie. Faptul ca niste pusti idioti sprijina tocamai aceasta dorinta de a fi ei instrumente de exploatat produce situatiei si un tragi-comic pe care cred ca nimeni nu l-a anticipat .


PS. Daca am prea multe greseli de tastare sau de gramatica sau de ce vreti voi, ma doare fix in bashcheti vorba altui clasic in viatza.

30 oct. 2010

Reporter Virtual.

Nu înţeleg cum mie, mâncător de "REPORTER VIRTUAL" pe pâine, mi-a scăpat o asemenea veste. Prieten bun, îndărătnic precum un catâr, perseverent, totdeauna un echilibrat al mesajului, al ştirii, judecător din afara cercului şi cunoscător al jocului cu cuvintele, Tiberiu Lovin face un pas înainte. Plecat din presa scrisă, încrezător în ideea sa, Lovin nu s-a dat bătut chiar dacă uneori i-a fost cam greu. Nu-i urez noroc, baftă, succes sau nu ştiu mai ce, deoarece un profesionist nu are nevoie de asemenea urări! Spun doar: Mă bucur mult Tibilene şi la mulţi bani!


Luni, în jur de 10.00, Reporter Virtual de acum nu va mai fi recunoscut. Astfel, blogul se va transforma în site. Imaginea va fi complet schimbată, dar echipa nu . Din contră, în curând sper să se dubleze. Multă lume m-a întrebat de ce n-am făcut această transformare mai devreme. Am stabilit însă data de 1 noiembrie, pentru că aşa-i şade bine celui mai bun site de informaţii despre mass media: să se relanseze pe 1.

29 oct. 2010

Tu-ţi moţiunea-n cur!

Patriotism. Concept. Exacerbare. Ceuşescu era PATRIOT. Leana era PATRIOATĂ. Guvernul era PATRIOT. Marea Adunare Naţională era PATRIOATĂ. Eu, tu, el, noi, TOŢI ERAM PATRIOŢI! Lălăiam toată ziua "Trei culori cunosc pe lume..." Timpul trecea. Leafa mergea (50 lei alocaţia, 2100 lei minimu' pe iconomie). De la ăl' cu ţâţa-n gură pân' la ăl' cu baba sură toată lumea muncea. Cincinale-n patru ani juma'. Întreceri socialiste. Realizări măreţe ......până ne-a lovit damblaua-n creier şi am vrut:
DEMOCRAŢIE!
Dar atenţie! Nu am vrut DEMOCRAŢIA cea de toate zilele, aia consacrată! Noi, deoarece suntem mai cu moţ în frunte, am vrut:
DEMOCRAŢIA DREPTURILOR!
dar nu am vrut şi:
DEMOCRAŢIA OBLIGAŢIILOR!
Vrem să avem drepturi, cât mai multe, făr-de număr ca de la naşu mare, dar obligaţiile le băgăm în pizda măsii! De aceea spun eu mereu că democraţia noastră este şchioapă! Nu are un picior! Îl are pe cel drept....cu DREPTURILE, dar nu-l are şi pe cel stâng......cu OBLIGAŢIILE! Aici ar fi multe de spus, dar am să mă opresc la un anume drept. La un drept pe care, acum, opoziţia impotentă, nevolnică şi neputincioasă, vrea să-l încalce!
DREPTUL DE A ÎNVĂŢA ÎN
LIMBA MATERNĂ!
Un aspect deosebit de periculos este că această încălcare FLAGRANTĂ, se va face fluturând stindardul PATRIOTISMULUI! Un patriotism denaturat, produs al unei imbeciloidei gândiri de tip vadimist şi care este pitit după noţiunea de NEAM! De NAŢIONAL! De NAŢIONALITATE! Ideea de naţionalitate acum în această lume modernă când putem umbla ca bezmeticii "unde vrea pula noastră cea băgată-n fier"(conform bancului) mi se pare falsă, o falsitate ce serveşte doar clicii conducătoare care o foloseşte ca pe o monedă de schimb sau mai bine zis ca pe o pârghie pentru satisfacerea intereselor proprii. Din orice punct de vedere am privi lucrurile, individul uman, familia, populaţia unui oraş sau a unei ţări, naţiunile, sunt doar subsisteme ale marelui sistem: UMANITATEA. Cu o structură diversă, cu diverse grade de agregare, aceste subsisteme acţionează total "anti"- entropic, încercând aş conserva existenţa, structura, ba chiar dinamica proprie şi în loc să interacţioneze normal cu celelalte subsisteme vecine lor, ele generează violente stări conflictuale, mai pe direct "o târgumureşesc" sau "o mineresc". Vă mai aduceţi aminte voi bucureştenii de venirea minerilor? Vă mai aduceţi aminte cum unii dintre voi vă bucuraţi că vecinii voştri sunt "furtuniţi" şi "ciomăguiţi" de imbeciloizii turmentaţi de băutură? De imbeciloizii aţâţaţi de leprele Iliescu, Măgureanu şi Voican? Vă mai aduceţi aminte voi cei din Târgu Mureş, cum noi românii v-am ciomăgit pe voi ungurii şi voi ungurii ne-aţi ciomăgit pe noi românii? Cum noi am avut un Cofariu şi voi aţi avut un Sütő András? Şi vă întreb pe voi toţi, unguri, români, evrei, ţigani sau mai ştiu eu ce neamuri şi naţii care sunteţi cetăţeni ai acestei ţări:
DE CE BĂH TURMĂ DE IMBECILI?
De ce aţi procedat astfel, după ce în '89 l-aţi dat jos pe Ceauşescu? Că doar nu v-a băgat nimeni democraţia cu forţa-n cur şi-n gât! Ce-i drept niscaiva turişti ruşi şi vreo 200 de legionari franţuji şi-au cam băgat cozile alea de diavoli, dar dacă voi nu vroiaţi putea să dea decret şi Papa de la Roma, că nimeni nu-l putea da jos pe Ceauşescu! Şi revenind la timpurile noastre nebune, l-aş întreba pe Ponta în care încă am încredere că va face cu adevărat opoziţie, delimitându-se şi el şi partidul lui de cele două hiene, Vântu şi baragladina Patriciu, de curvele PNL-iste şi de păpuşelul gonflabil Antonescu: BĂI PONTA, TU EŞTI SĂNĂTOS LA MINTE? TU AI IMPRESIA CĂ PE MINE SAU PE CEI CA MINE NE DOARE CUMVA ORIFICIUL CURULUI CĂ NEPOTU LU' PIŞTA BACI ÎNVAŢĂ ÎN UNGUREŞTE? MĂ DOARE ŞI NE DOARE FIX ÎN BAŞCHEŢI ÎN CE LIMBĂ ÎNVAŢĂ! IMPORTANT ESTE SĂ ÎNVEŢE! IMPORTANT ESTE CA LUI, CETĂŢEAN AL ROMÂNIEI, SĂ-I FIE RESPECTAT UN DREPT CONSTITUŢIONAL! Şi l-aş mai întreba ceva pe Ponta: BĂI PONTA, TU CHIAR NU ŢI-AI DAT SEAMA CĂ PĂPUŞELUL GONFLABIL FACE PARTE DIN SISTEM? NU ŢI-A SPUS NIMENI DIN CEI CE MIŞUNĂ ÎN JURUL TĂU CĂ ACEST CRIN ANTONESCU ESTE O IUDĂ? Îţi mai dau o dată sfatul pe care ţi l-am dat: LĂSAŢI DRACU MOŢIUNILE ŞI DELIMITAŢI-VĂ RĂSPICAT ŞI TU ŞI PARTIDUL DE VÂNTU, DE PATRICIU, DE LIBERALI ŞI DE COADA DE TOPOR CRIN ANTONESCU! TIMPUL LUCREAZĂ ÎN FAVOAREA VOASTRĂ! GÂNDIŢI-VĂ CĂ BĂSESCU ÎŞI TERMINĂ MANDATUL, GÂNDIŢI-VĂ CĂ PDL-ul CU BLAGA LA PUTERE ESTE UN PÂRŢ! FOCALIZAŢI-VĂ PE MASA DE ALEGĂTORI! MERGEŢI ÎN TERITORIU ŞI VORBIŢI CU OAMENII!
În rest, rămâne cum am stabilit: PE MINE, PE EL PE EA ŞI PE MULŢI ALŢII CA NOI, CHIAR NU NE FUTE GRIJA DE LIMBA ÎN CARE ÎNVAŢĂ NEPOTU' LU PIŞTA' BACI! ESTE DREPTUL LUI DEMOCRATIC CONSFINŢIT DE CONSTITUŢIE, CONSTITUŢIE CARE DUPĂ CUM BINE ŞTII, A FOST FĂCUTĂ ÎN MANDAT PSD!
În concluzie, las-o-n mătărânga mea de moţiune că iar te face marinarul şi iar te faci de baftă! Ia d-aci o dedicaţie de la mine pentru tine ca să-ţi mai treacă of-ul:

UPDATE:

Zicerile unui ADEVĂRAT: Vasile Dâncu.

Moțiunea nu a fost o moțiune, a fost o tele-moțiune. Totul a fost gândit și planificat ca să dea bine la televizor: marșul trimfal al opoziției, circuitul semnăturilor populației, camerele puse în așa fel încât oamenii să pară mulți sau puțini, în funcție de televiziunea care transmitea. Aplaudacii de la balcoane erau echilibrați după algoritm politic, discursurile politicienilor cu ochii pe camere, temele și retorica erau adaptate televiziunilor. Politicienii puterii și opoziției au devenit regizori de platou. Este un pic prea mult! Să-i lasam pe jurnaliști cu meseria lor, iar politicienii să se ocupe de politică. Spectacolul moțiunii de cenzură nu este un spectacol de circ, chiar dacă orice moțiune este un spectacol politic. Cred că putea să lipsească manifestația și cheltuielile ei pentru că nu mai avea pe cine să convingă: populația se plasează în majoritate contra Guvernului, iar politicienii din Parlament ai puterii au interese mult mai terestre și mai greu de influențat cu ajutorul cântecelor sau marșurilor. Dar dacă opoziția a ales să facă acest spectacol era dreptul ei, tratarea însă ironică a acelor oameni care stateau în frig și ploaie (în plus, având și dreptate) este o mare tâmpenie a celor care au făcut-o. Ar trebui s-o privim serios și să ne gândim la semnificația ei. Dacă ne uităm în sondaje, moțiunea de cenzură este încă o dovadă a crizei și insuportabilității ei, un semn că nu avem un minimn consens politic, o mărturie a faptului că politicienii – toți! – sunt vulgari și inconsistenți, chiar și în momentele grave. Dar moțiunea trebuie privită serios, chiar și atunci când seamănă cu un circ. Moțiunea nu a fost o victorie a Guvernului. Dacă Guvernul vrea să o considere o victorie, atunci este o victorie împotriva poporului. A fost o dovadă a solidității arcului guvernamental sau mai precis a disciplinei celor de la putere. Faptul că parlamentarii puterii nu au fost lăsați sa se atingă de urne arată doar că Opoziția n-a convins, dar ne spune și că Guvernul se teme de proprii parlamentari. Moțiunea nu a fost un fâs, un eșec al opoziției. A fost unul din rarele momente în care politicienii au facut ceva în consonanță cu dorințele populatiei. În sondajul IRES pe care îl anexez acestei analize se vede foarte clar că există o majoritate populară antiguvernamentală, iar aceasta trebuie să se vadă reprezentată. Dacă în democrațiile reprezentative, de regulă, poți schimba puterea doar la termene precise, atunci oamenii pot măcar să vadă că exista și politicieni care gândesc ca și ei. Moțiunea nu este nici o mare ispravă a opoziției politice. A arătat că nu avem Opoziție, ci opoziții mai multe și mărunte. Probabil că nu este normal să nu poți face ușor alianțe între un partid de dreapta și unul de stânga, dar ar trebui măcar să vedem o minimă decență din partea liberalilor. Când ai doar jumatate din ponderea PSD si spui că vrei să faci opoziție unită atunci nu te apuci să-l critici pe cel mare, nu propui trei premieri, îl lasi și pe cel mai mare ca tine măcar să-și spună și el părerea. E bine să avem partide cu personalitate, dar nici chiar așa. Moțiunea de cenzură nu este inutilă pentru Guvern. Produsă chiar în timpul negocierilor cu FMI, această manifestație arată că filosofia contabilă a Fondului nu merge, că este nevoie de supape sociale. Dacă nu aș fi avut detalii de culise, aș fi putut crede că Guvernul și-a aranjat această manifestare împotriva sa. Dar nu este cazul, la inteligența strategică a Guvernului și întelegerea contextelor importante de către opoziție. Moțiunea nu este inutilă pentru România. Atenție, urmează o variantă utopică! Dacă politicienii noștri, de la putere și din opoziție, ar avea organ pentru interesul național atunci, ar trece rapid încercarea repetată de a stabili un minim consens național, limitat în timp, pe câteva teme de urgența. Cea mai importantă este sprijinirea Guvernului pentru a nu fi îngenunchiat de FMI. Ar fi un dezastru pentru România! (Mă rog, încă unul!) La negocierile din aceste zile FMI refuză soluțiile de relansare economică, adica reducerea CAS și a cotei unice, cerând tăieri noi de costuri și mai ales privatizarea a ceea ce mai rămăsese de privatizat, ultimele resurse. Se perturbă definitiv echilibrul definit de raportul dintre proprietatea comună și cea privată în România. Este un lucru foarte grav și Guvernul trebuie sprijinit de opoziție să reziste presiunilor. Moțiunea nu ține loc de dialog politic. Mai sunt și alte puncte necesare pentru un minim consens, măcar până la primăvară. Pentru asta, Guvernul și Președintele trebuie să facă primul pas spre căutarea consensului, chiar dacă opoziția ar părea că blochează dialogul. Aroganța puterii este cunoscută de când există stat, aroganta opoziției ține doar de umorile unor lideri, dar este mereu excitată de aroganța guvernanților. Moțiunea nu a adus ceva nou, rezultatul era previzibil. Dacă citim sondajul pe care îl anexez analizei, veți observa că oamenii știau rezultatul final. Cred că și liderii politici îl știau. Nu am publicat sondajul înainte pentru că nu am dorit să fiu acuzat de manipulare. Dar studiați sondajul și veți vedea ce nivel de aspirație scăzut au oamenii, ce puțini bani le trebuie pentru a fi mulțumiți, ce greu o duc de la o zi la alta și apoi gandiți-vă ca ei deja știau rezultatul, lor le-a murit deja speranța că se poate schimba ceva.

http://www.contributors.ro/administratie/ce-nu-este-mo%c8%9biunea-de-cenzura-opt-motive-si-o-utopie/

PS Candidatei de la Sectorul1:
SĂ-ŢI FIE RUŞINE!

Banc.

Fîîîîîîîîîîîl, fîîîîîîîîîîîl un vulturul zbura.
Se-ntâlneşte cu cioara.
- Bonjur!
- Bonjur!
- Un-te duci cumetre vultur?
- Să-mi pun pula-n fier cumătră.
- Orvua!
- Orvua!
Trec vreo trei zile şi iar dă cumătra cioară peste cumătrul vultur. Transpirat, dădea din aripi zum-zum-zum precum albina, traiectoria zborului său fiind extrem de ciudată.
- Bonjur!
- Bonjur!
- Un-te duci cumetre vultur?
- Unde vrea pula mea cumătră!
şi vrouuuuuuum, cumătrul vultur ostenit de atâta zumzăit din aripi, căzu din cer precum un bolovanul!

MORALADacă eşti vultur nu-ţi pune pula-n fier ca să-i fuţi pe toţi! Rişti să te prăbuşeşti şi să-ţi rupi gâtul!




PS1 Pentru ăştia de se dau experţi în limbi să n-aud reclamaţii referitoare la "bonjour" şi "au revoir".
PS2 "Prietene" ţi-am spus de sute de ori să te ţii departe de o anumită zonă şi să pui lacăt la gură! Nu m-ai ascultat!

Don Juan.

Cum ar vorbi o femeie despre Don Juan? In orice caz, altminteri decat barbatii. Poate ca tonul ei ar fi chiar foarte polemic la adresa celor care l-au blamat pe Don Juan. Barbatii, domnilor, jura pe ceea ce n-au. Pe vesnicie. In schimb, cel pe care ei il considera un depravat prin excelenta nu tine sa minta. Don Juan recunoaste ca tot ce poate oferi el femeilor este o fericire de moment. Numai ca tocmai aceasta sinceritate ii infurie pe barbati! Ei se pornesc sa vanture principii de cum aud vorbindu-se despre succesele lui Don Juan. De ce o fac? Din motive morale? Nici vorba! Ceea ce ii irita nu este frivolitatea lui Don Juan, ci faptul ca el pune in pericol, prin sinceritatea lui, minciunile barbatilor despre fidelitate. Se tem ca nu vor mai fi crezuti cand isi vor invoca sentimentele. Cu siguranta, nu intamplator toti denigratorii lui Don Juan, din literatura si din filosofie, s-au recrutat din tagma barbateasca. Nu veti gasi, va asigur, o singura femeie care sa-si bata joc de Don Juan, sa-l ia peste picior ori sa-i atribuie intentii savante cum au procedat barbati ca Moliere sau ca Tirso de Molina. Femeile, chiar si cele care s-au numarat printre celebrele 1003 victime, cucerite si apoi parasite de hulitul Seducator, vor recunoaste ca Don Juan nu era un ipocrit. Nu promite nimic, in afara de o noapte de dragoste. Si se tine de cuvant. Le face fericite pe victimele sale, dupa care dispare. Unde e minciuna? Sunt mai buni barbatii care nu stiu sa fie la inaltime nici in tradare? La Don Juan, domnilor, totul se petrece pe fata. Bineinteles, o noapte de dragoste e prea putin pentru o femeie care si-a dorit stelele de pe cer. Dar, oricum, femeile au la ce sa se gandeasca si dupa ce pleaca Don Juan. Si nu veti auzi pe niciuna spunand ce se aude in tribunale, la procesele de divort sau in casniciile in care sotii ajung sa vrea sa-si dea cu oalele in cap. Si mai e ceva, domnilor. Don Juan pleaca inainte ca dragostea sa se uzeze, inainte de a se ajunge la reprosuri, la scandaluri. Femeile care se culca cu el nu apuca sa-i observe defectele. Niciuna n-ar exclama, ca o femeie recent divortata: “Bine c-am scapat de el, nu mai puteam sa-l suport!". Don Juan lasa in urma lui numai regrete. Asa ar vorbi, mai ales, una dintre cele 1003 victime ale lui Don Juan. E greu de banuit ca vreuna si-ar fi imaginat un Don Juan casnic, iesind duminica la plimbare cu consoarta si spaland vasele dupa cina. Femeile pe care seducatorul le-a facut fericite sau care l-au visat, asteptandu-l, au intuit ca el e prea superficial pentru a-l interesa fericirea in forme banale. Dar n-am putea presupune, oare, ca Don Juan poarta anume o masca de afemeiat? Ca el dispretuieste, de fapt, femeile, fiind un fel de misogin pervers? Mi se va spune ca Don Juan urmareste doar placerea. Asa e. Dar de ce ar contrazice asta presupunerea de care vorbeam? De ce n-am crede ca, in cazul sau, dragostea se reduce la numaratoare"? Evident, daca Don Juan poarta o masca de afemeiat, neavand pentru femei decat interesul de a mai adauga o victima in palmaresul sau de seducator, concluzia care se impune este ca experienta lui erotica e, paradoxal, extrem de saraca. Si ca Don Juan nu cunoaste decat dorinta urmata de dispret. In acest caz, in centrul legendei nu se afla un mister sau ceva similar, ci doar un pat, dincolo de care nu se intampla nimic. Interesant e ca Don Juan a fost ajutat sa-si poarte masca de afemeiat tocmai de cei care au vrut sa-l demaste! Si anume de dusmanii sai. Acestia s-au repezit sa-l considere o canalie, un desfranat, dar, hulindu-l, n-au reusit decat sa-i faca un serviciu, creandu-i un nimb de seducator irezistibil. Dar “setea de absolut" despre care se vorbeste? S-o luam, deocamdata, ca pe o involuntara ironie. Don Juan are alte calitati, nu pe aceea de a-si pierde vremea cu nazuinta spre absolut. El vrea, de fiecare data, sa ajunga la tinta. E un profesionist al seductiei. Si stie perfect sa se serveasca de iluziile femeilor pe care le insala. Instinctul il ajuta sa intuiasca, fie si confuz, substanta din care se nasc miturile. E totdeauna ambiguu, vorbeste in doi peri si lasa impresia ca spune mai mult decat spune. Victimele sale cad, astfel, prada propriei lor imaginatii. Cred de fiecare data mai mult decat au auzit, ceea ce nu poate decat sa-i convina lui Don Juan, caruia ii place enorm sa fie si sa para in acelasi timp. Alti seducatori, inaintea lui, si-au inchipuit ca-si vor scurta drumul spre tinta daca vor declara cat mai limpede ce doresc. Alcibiade a avut chiar nerusinarea sa-si explice public intentiile prin scutul sau de aur, pe care pusese sa fie sculptat un Eros cu sageata pregatita. Don Juan actioneaza insa mai subtil. “Cine esti tu?", il intreaba ducesa Isabella. “Sunt un om fara nume", raspunde el. Perfida modestie! Caci, de fapt, e mai vanitos decat Alcibiade. O lasa pe ducesa sa creada ca vorbeste in numele tuturor seducatorilor. Ca el este un fel de seducator deplin, total. N-are nume pentru a avea orice nume. Inca o data, Don Juan se arata a fi pe cat de celebru, pe atat de enigmatic, profitand de o arma pe care numai un seducator de talia lui o poate folosi. Caci misterul sau il precede impreuna cu faima sa. Cine este? De unde vine? Aceste intrebari si multe altele sunt soptite de femei care nici nu l-au zarit macar si care, inainte de a-l dori, ar vrea sa-i dezlege taina. Don Juan e asteptat, masca sa de mister devine agentul sau principal de publicitate, atata curiozitatea, stimuleaza reveriile. Pe scurt, misterul sau, intretinut cu o rafinata tehnica a ambiguitatii, pregateste terenul pentru aparitia sa. Intr-un fel, cele 1003 victime sunt gata sa se lase cucerite inainte ca Don Juan sa treaca la asalt. Faptul e important deoarece el ne poate lamuri de ce Don Juan e singurul seducator care a patruns in mitologie ca Napoleon in istorie: lipsit de pudoare si totusi secret. Ceilalti seducatori au disparut in cronici sau in uitare. Si chiar celebrul Casanova a ramas pe dinafara miturilor. Don Juan n-a fost, cu siguranta, unicul depravat care s-a perindat zgomotos pe la periferiile dragostei. Originalitatea lui nu sta nici in aerul sau de provocator, nici in numarul victimelor. Don Juan isi practica viciul ascultand parca de un principiu misterios. Pana si sfarsitul sau e invelit in mister. Si e o intamplare, oare, ca s-ar putea vorbi despre moartea lui Don Juan la fel de mult ca despre viata lui? In ce ma priveste, dintre toate sfarsiturile care i-au fost atribuite, unul singur mi se pare imposibil. Mi-l pot imagina pe Don Juan ucis intr-un duel sau prins intr-o ambuscada, lovit de un trasnet sau doborat de mania Co-mandorului, chiar si ingropat de viu intr-o manastire. Nu mi-l pot inchipui insa ca pe Casanova, batran si scriindu-si memoriile. Asa ceva ar fi impotriva naturii sale si, mai ales, impotriva adevarului ca miturile nu imbatranesc. Ele mor si dispar cand mor si dispar, fara sa capete riduri. Agonia lor, oricat de lunga, are loc in afara varstelor. Un Don Juan acrit de viata, cu pungi sub ochi, cu degetele intepenite de artrita, decazut si cam ridicol, cum l-ar vrea adversarii sai cei mai inversunati, pentru a-i compromite si faima, ar fi ceva mai rau decat un mit degradat, ar fi o farsa penibila, iar cei care l-ar sui intr-o asemenea stare pe scena, spre satisfactia rautacioasa a barbatilor lipsiti de noroc in dragoste si, poate, a catorva fete batrane, n-ar face decat sa substituie, unei legende, un strigoi. “Iata pe cine ati iubit, de cine v-ati lasat amagite", ar jubila inamicii lui Don Juan, aratandu-l victimelor sale, dar aceasta gluma proasta i-ar saraci pana si pe cei care, din invidie, din razbunare sau alte motive, ar saluta-o fericiti. Sic transit gloria mundi, chiar si iubirea e vremelnica, ar fi singurul ei talc. Daca tinem neaparat sa dam un capat povestii, cu totul altceva ar trebui vazut in sfarsitul lui Don Juan: imensul gol dintre mit si o realitate fara mister. Casanova a putut fi un caz. Un scandal. O legenda. N-a reusit sa devina insa un mit. De aceea mi-l pot reprezenta fara dificultate batran si bolnav de podagra, stand in biblioteca si amintindu-si. Casanova are trecut. N-are, in schimb, facultatea de a-si depasi experienta. Unica pedeapsa care i se cuvenea lui Casanova era cea care i-a fost data de soarta: sa stea inchis intr-o biblioteca, singur, si sa-si aduca aminte. Batranetea si memoria sunt mai necrutatoare decat orice tribunal, oricat de linistit ar fi cel care vorbeste despre trecut. Ele sunt aproape infernul. Pentru Don Juan se impunea insa un sfarsit care sa nu-i permita sa ajunga la batranete sau sa ne ascunda chipul lui, daca totusi a apucat sa fie batran. Trebuie ca, inainte de a incepe sa aiba trecut, sa dispara, sa nu-l mai vedem. El moare la timp sau se calugareste la timp. Nimeni nu l-a vazut batran. S-ar zice ca acest misogin cu masca de afemeiat e constient de pericol. Nimeni nu stia precis ce varsta are, de fapt. Fiecare crede ce vrea, iar Don Juan are grija sa nu limpezeasca prea mult lucrurile. Adversarii sai provin din categorii foarte diferite si sunt multi. Bineinteles, trebuie amintiti, in primul rand, cei a caror onoare a fost lezata, care, deci, au motive personale temeinice sa-i poarte pica lui Don Juan. Vin apoi barbatii, numerosi, probabil, care, desi nu l-au intalnit niciodata in drumurile lor, nu-l pot privi cu simpatie. Unii, care au avut sansa unei mari iubiri, nu-i pot accepta infidelitatile. Altii, care n-au avut parte de dragoste, nu-i pot accepta succesele. Sa numim, in fine, puritanii, pudibonzii, pe barbatii care se simt calomniati prin faima lui Don Juan, sau, pur si simplu, pe burghezul cumsecade, grijuliu cu reputatia sa, care se teme ca, avand o cat de mica ingaduinta fata de impertinenta seducatorului, s-ar compromite. Acesti adversari ai lui Don Juan i-au facut cadou o aureola de mare ratat. Ce putea servi mai bine reputatiei sale? Nici macar cuceririle cele mai rasunatoare nu i-au adus atata popularitate ca aceasta rautate pe care, cu arta lui de a fi ambiguu, Don Juan a incurajat-o, probabil, el insusi. Era exact ceea ce dorea sa se spuna pe seama lui, ca e un om al pasiunii care a ratat calitatea prin cantitate: un maniac al cantitatii, un aventurier care rateaza de nenumarate ori iubirea adevarata deoarece e prea impetuos pentru a se opri la o singura cucerire; un etern indragostit, chiar daca nu e niciodata indragostit de aceeasi femeie. Fiecare pasiune a lui nu valoreaza mai mult decat un foc de paie? Prin numarul lor, capata proportii de incendiu! Astfel ca nimeni nu-l va mai suspecta de ariditate sufleteasca. E un ratat care se rateaza din prea mult, nu din prea putin. Nu cunoaste o mare dragoste pentru ca o cauta la prea multe femei. Si, fireste, victimele sale virtuale viseaza sa-i ofere sansa de a-l salva de acest blestem, ajutandu-l sa se implineasca. Ele il asteapta nu numai pentru a-i dezlega taina, ci pentru a-l scoate din impas. Pentru fiecare, Don Juan devine si o posibila opera. Fiecare ar vrea sa fie, in sfarsit, marea dragoste dupa care alearga acest afemeiat. Don Juan a suras, probabil, cand a inteles ca poate face din ratarea lui un neasteptat si subtil instrument de seductie. Toti adversarii i-au creat aureola de infidel. Si din nou si-au gresit socotelile. Aversiunea i-a impins sa exagereze in favoarea celui hulit, caci daca admitem ca numai iubirile pot fi tradate, in timp ce dorintele esueaza singure in insasi implinirea lor, acuzatia de infidelitate e superflua si de natura sa creeze o confuzie. La drept vorbind, Don Juan nu are ce trada. El nu reneaga decat o dorinta care deja a murit prin satisfacerea ei. Acuzatia de infidelitate a sunat ca o lauda, si nu intamplator Don Juan nu pierde niciun prilej pentru a se fali ca e infidel. In realitate, el n-are energie decat pentru a seduce si a parasi. E prea indolent ca sa aprofundeze ceva si ii lipsesc credinta si pasiunea, singurele care i-ar da forta sa fie fidel, sa cunoasca un sentiment durabil. Infidelitatea, mai trebuie oare dovedita?, e comoda. Oricine o poate practica. E infinit mai simplu sa te lepezi, sa renunti, decat sa pastrezi, sa continui, si e usor de inteles de ce pe Don Juan nu l-a tulburat o defaimare care-i permitea sa ascunda ca infidelitatile lui se bazeaza pe un deficit, nu pe un surplus. Ce lauda mai mare i se putea aduce decat aceea ca nu se poate blaza, ca nu se poate opri? Iata-l transformat nu doar in om al pasiunii, ci si intr-un excesiv. E grabit sa adauge, n-are timp sa adanceasca. I se va reprosa, asadar, numarul iubirilor, nu absenta iubirii; infidelitatea, nu faptul ca e, in fond, un impostor. Cu aceasta aureola in plus, nu mai trebuie decat sa joace mereu comedia iubirii, in vreme ce cauta cu infrigurare noi forme de a-si seduce si insela victimele. Inlocuieste iubirea cu simulacrele ei, dar intre timp a invatat sa stapaneasca perfect arta de stimulant. Prefacatoria i-a intrat in sange, isi joaca rolul ca un adevarat maestro, fara urme de trac. Isi ingaduie chiar sa strecoare si cate un adevar printre frazele lui in doi peri, stiind ca, amestecat printre minciuni, cufundat in ipocrizie, adevarul isi pierde valoarea, nu-l poate da de gol. Lasa sa se vada, astfel, ca se vrea doar un practician al placerii, dublat din cand in cand de un teoretician metafizic al pacatului. Se bizuie, evident, pe logica foarte simpla ca numai intr-o lume de sfinti dorinta poate parea un stigmat si ca nu traim, din fericire, intr-o lume de sfinti. Incat, dorinta nefiind condamnabila, ar fi ridicol cine l-ar invinui ca doreste! I se poate imputa doar ca transforma o bucurie normala intr-un scandal. Dar nu asta vrea Don Juan? Cu cat e mai scandaloasa purtarea lui, cu atat faima sa de seducator irezistibil si misterul sau cresc. Expert discutabil in inima feminina, e, neindoielnic, expert in a tese propriul sau mit. In mod normal, locul lui ar fi fost printre amantii carora le place sa se laude cu cuceririle lor, spre disperarea barbatilor fara noroc. Don Juan s-a instalat insa in istoria dragostei. Si, in ciuda controverselor pe care le-a generat, e greu sa treci peste faptul ca, in mitologia moderna, reputatia sa e egalata numai de Don Quijote si de Faust. De unde vine farmecul acestei canalii? Si ce mentine treaz interesul pentru acest stimulant? Problema ia amploare pe masura ce incerci s-o simplifici, iar in tacerea care se asterne dupa ce adversarii lui Don Juan si-au formulat reprosurile se aude un fluierat vesel. Cel hulit se indreapta spre viitoarea sa cucerire, sigur ca va profita in continuare de toate antipatiile pe care le inspira. E o catastrofa pentru conventiile pe care le calca in picioare? E adevarat, ar zice nerusinatul, dar sunt o catastrofa dorita. Destinul meu e sa contrariez. Si ar izbucni in ras. Si, desigur, are motive sa rada. Cu nimbul sau de etern ratat, de etern indragostit, de etern infidel, are sanse sa ne priveasca inca multa vreme din Olimpul pasiunilor. Iubirea nu e, in aventurile sale, niciodata respectata. E traita doar la nivelul simtu-rilor. Totusi, metoda lui, foarte simpla, de a-si asedia tandru victimele si de a le parasi dupa ce au fost cucerite, a devenit legendara. Probabil, numai o simpatie unanima ar reusi sa-l scoata din legenda, dar cum o asemenea primejdie nu-l ameninta, isi poate ingadui sa fluiere mai departe. Prejudiciile i-au venit nu de la adversari, ci de la emuli, de la prozeliti. Imitandu-l, ei il devalorizeaza. Pana la urma, n-a putut ramane fara efecte faptul ca in locul unui Don Juan se afla un don juan, si ca de legenda Seducatorului profita un seducator. Si, odata savarsita confuzia de identitate, nu mai e decat un pas pana la o confuzie de vinovatii. Astfel, Don Juan risca sa se banalizeze, sa piarda aura pe care i-au creat-o denigratorii sai. Te gandesti la o scena vazuta adesea prin filme: un suspect e asezat intr-un sir de mai multe persoane, dupa care victima e chemata si intrebata “care este, il cunoasteti?", iar victima ezita. Acesta ar fi sfarsitul. Un sfarsit dincolo de care n-ar mai exista nimic. Numai ca toate imputarile care i s-au adus lui Don Juan pe baza confuziei dintre el si “don juan-i" au avut un viciu de fond: au confundat un pacat complex cu incalcarea bunelor moravuri. Pacatul lui Don Juan pune in cauza mai mult decat onorabilitatea femeilor pe care le seduce. In joc e chiar legitimitatea discutiei despre pacatul originar. Uneori, mi-l imaginez trezindu-se melancolic. Mai are inca in nari parfumul unei amintiri recente. Si o clipa zambeste. Apoi trasaturile i se relaxeaza. Ragazul de care dispune e totdeauna precar. Va trebui sa plece. Se imbraca, isi netezeste un rid neplacut si isi pregateste bagajele, fredonand o arie vesela. De ce sa se complice? Regretele sunt bune doar pentru cei care nu pot trai fara amintiri. El nu e dispus sa zgandare cu nuiaua in cenusa. Si e vina lui ca lumea e alcatuita din lucruri pieritoare? Chiar daca ar vrea, n-ar fi cu putinta sa iubeasca aceeasi femeie pe care a iubit-o ieri. El nu mai e azi cel de ieri si nici ea nu va mai fi maine cea care este azi. O fidelitate nu e decat un sir lung de despartiri si regasiri puse cap la cap pe acelasi drum. Mai bine sa preia de la gnostici ideea ca singurul mod de a scapa de pacat e sa-l comiti, pentru a te debarasa astfel de el. Recunoaste, asadar, si chiar cu impertinenta, ca are o filosofie sumara, egoista. Vrea sa nu piarda nimic din ceea ce dureaza atat de putin. Vrea sa stoarca tot ce este posibil din efemer. Se teme ca efemerul se ofileste prea repede, ca, daca il scapa, il pierde definitiv. De aceea e zorit, nerabdator, impulsiv. Ratarea lui se naste din dorinta lui obsesiva de a nu rata nimic. De fapt, nu-l intereseaza nici trecutul, nici viitorul. Singurul sau timp adevarat este prezentul din care tine sa se infrupte fara sa se impiedice in scrupule inutile. Ca sa fie liber sa ingenuncheze din nou si sa jure din nou, trebuie, inainte, sa tradeze. De fiecare data cand cucereste, exista o clipa, una singura, in care nu minte, abandonandu-se in intregime placerii, insa dupa aceea tradarea devine o conditie pentru a-si insusi altceva. E limpede ca Don Juan ascunde ceva sub masca sa de flusturatec sigur de sine care-si permite sa cocheteze, melancolic si insolent, cu ideea ca tradarea extinde hotarele accesibilului. E mai lucid, oare, decat se crede si se grabeste pentru a nu-si lasa prea mult timp de reflectie? Se teme sa nu ramana singur cu sine sau cu cineva care il cunoaste, cat de cat? Ce poate fi mai teribil, iti spui, decat sa ai atatea ocazii de a cunoaste dragostea si sa le pierzi pe toate? Sunt convins ca aparitia lui pe strazile Sevillei sau de aiurea a fost pregatita. Ea n-ar fi fost posibila intr-o lume in care fidelitatea adevarata n-ar fi fost inlocuita, de atatea ori, cu ipocrizia fidelitatii. Asa ca nu vreau sa-i atribui nelinisti exagerate. Daca in dragoste Don Juan nu trece dincolo de dorinta, in angoase nu trece dincolo de melancolie. O vaga tristete, mai treaca-mearga. Nu mai mult. Idealul sau ar fi fost sa nu fi auzit niciodata de dupa aceea, sa se bucure de tot ce poseda, iar lesinurile sentimentale nu sunt pentru el. Se retrage de aceea, de fiecare data, din melancolie, cu un sentiment neplacut de insecuritate. Se teme ca daca intarzie va luneca intr-o stare mai rea, care ii va pune o oglinda in fata si ii va porunci: "Priveste-te!" Or, acest egoist care nu pune pret pe altii se fereste in primul rand de sine insusi. E prea vanitos ca sa vada adevarul si prea las ca sa-l recunoasca. Prefera sa-si mai puna o masca defaimatoare decat sa fie silit sa admita un rau mult mai suparator. Ca e prea slab pentru a fi vreodata disperat. Ca nu e capabil nici sa traiasca nefericirea, nici s-o inteleaga la altii. Toata lumea il crede puternic, in stare sa infrunte cu pacatele sale si iadul. Numai el stie ca e gata sa sfideze orice amenintare cu conditia sa nu-l doara nimic. Ar fi de ajuns sa se intepe la un deget pentru a inceta sa mai fie provocator. Astfel ca poarta o masca de flusturatec nu din amuzament sau din cinism, ci ca sa ascunda o neputinta. Nu-si poate imagina nefericirea si cu atat mai putin n-o poate simti. N-are nici destula rabdare, nici destula profunzime pentru a intelege panica din elanurile sale. Inca mai exista o speranta pentru un om disperat, daca disperarea nu-l goleste de orice vointa, in timp ce in-tr-o consolare donjuanesca nu e ni-mic de asteptat. Tot ce poate oferi ea este o voluptate provizorie, urmata de un gol care trebuie umplut cu alta placere. Zadarnic i s-ar cere lui Don Juan sa priceapa ca sufletele puternice stiu ce e disperarea. Slabiciunea lui nu-i ingaduie sa fie decat plin de dorinte si lipsit de scrupule. Nu are putere sa creada in nimic, asa cum nu are putere sa nu iubeasca nimic, si nu e de mirare ca franciscanii s-au gandit sa-l asasineze, pentru a raspandi apoi zvonul ca a fost lovit de trasnet, ca pacatele i-au adus o pedeapsa cereasca. Sufleteste, Don Juan e un pericol pentru orice credinta. Un devotament ii apare ca o carcera, iar infernul incepe pentru el in exigentele morale. De aceea si rade de cate ori i se pomeneste de virtute. Ce-i poate rezerva ea? O capcana doar, in care, daca ar cadea, ar ramane tintuit pe loc, obligat sa traiasca din amintiri. Nu, nu e dispus sa le faca pe plac procurorilor sai. Mai bine le da cu tifla. Aceasta ii hraneste energiile secatuite. Iata de ce Don Juan prefera, in toate privintele, o imagine falsa. Pare nu doar usuratic, ci si plin de pofta de viata, o natura impetuoasa, cu o senzualitate agresiva. In realitate, desfranarea lui se naste, ca si plictiseala, dintr-o carenta. Incearca sa nu vada ce se afla dincolo de placere, cautand sa obtina prin viciu ceea ce epicureenii voiau sa obtina prin virtute. E acuzat de nerusinare? Cu atat mai bine, isi va fi spus el. Aceasta il fereste de o acuzatie mult mai grava, ca, in afara de dispret si de indiferenta, nu-l leaga nimic de lume cand ea inceteaza sa-l delecteze. De aceea trebuie sa-si joace jocul mai departe. A invatat, de altfel, atat de bine sa se disimuleze incat ce mai conteaza o masca in plus? Nu poate scapa de ceea ce vrea sa-si ascunda si sa ascunda decat prin exces de frivolitate. E prins intr-un cerc vicios. Pe masura ce devine mai vulnerabil, trebuie sa se arate mai insolent, dar insolentele nu fac decat sa-i mareasca vulnerabilitatea. Si nici nu poate sa-si converteasca vulnerabilitatea in altceva decat in placere, caci n-are resurse sa aprofundeze nimic. Risc o obiectie, stiu. Don Juan n-a fost doar un seducator de profesie. El poate fi intalnit si in afara aventurilor erotice care i-au adus gloria, departe de cele o mie trei femei care au devenit victimele sale legendare si, uneori, chiar departe de dragoste. Don Juan a fost poet, filosof, pictor. Nicio muza n-a fost insensibila la farmecele lui. A trecut, probabil, prin toate profesiile, iar soarta i-a suras adeseori. Intr-un cuvant, Don Juan e un mod de a fi, un mod de a dori si, mai ales, un mod de a obtine. Un globe-trotter fuge dintr-un loc in altul, satisfacandu-si curiozitatea asa cum isi satisface Don Juan dorintele. Ia avion dupa avion, tren dupa tren, grabit sa nu se plictiseasca nicaieri. Isi satura ochiul cu imagini noi si, cum simte ca-i da tarcoale plictiseala, isi ia talpasita. Nu-i place sa priveasca lumea din acelasi loc. In acelasi fel au alergat dupa “impresii" pictorii impresionisti. E tentant sa-l compare pe Don Juan cu Monet care fuge cand in fata unei catedrale, cand in fata unei capite de fan, cand in fata unui plop, pentru a descoperi, in functie de lumina, de ora, mereu alta catedrala, alta capita de fan, alt plop. Dupa cum e ispititor sa ti-l inchipui in gradina lui Epicur, la un taifas despre placere, sau regretand ca n-a scris el oda in care Horatiu a lansat celebrul sau carpe diem. Numai ca, in toate aceste ipostaze ale sale, Don Juan reneaga o parte din sine si sufera o metamorfoza. El pastreaza din forma sa arhetipala fascinatia clipei si o nostalgie a placerii. In schimb, capata o credinta. A creatiei, a operei. Chiar ateu, un Don Juan artist ar putea spune ca Matisse care, intrebat “credeti in Dumnezeu?", a raspuns: “da, cand lucrez". De altfel, Monet se intoarce la aceeasi catedrala pentru a descoperi ca, intre timp, ea a devenit alta. Si banuiesc ca, in mijlocul epicureenilor, Don Juan ar fi fost destul de repede dezamagit. Starea eliberatoare visata de epicureeni, ataraxia, l-ar fi facut, probabil, sa vada in gradina lui Epicur o posibila inchisoare si sa fuga fara sa se uite inapoi. La urma urmei, prin toate culturile si pe toate drumurile a trecut ceva din duhul lui Don Juan. Si poate ca placerea de a trece din experienta in experienta nu e in contradictie cu gravitatea celor care iau in serios totul. Nu e obligatoriu ca orice adevar sa fie platit cu zbucium, cu suferinta sau cu o mare iubire. Dar una dintre cele mai sclipitoare inteligente de tip donjuanesc, Oscar Wilde, a facut aceasta precizare: “Imprumuta-i omului o masca si el iti va spune cine este". De ce n-am crede, deci, ca tocmai mastile ni-l dezvaluie pe Don Juan? Caci problema pe care o pune el nu este doar una de budoar, cum isi imagineaza unii amatori de scandaluri mondene. Daca ar fi asa, problema lui Don Juan ar fi simpla. Caci intr-un budoar nu exista dileme. Totul se compune din juraminte, vorbe dulci, mangaieri, dorinte implinite si satisfacute, dupa care Don Juan se pregateste sa plece. Or, ceea ce ar fi interesant sa stim este ce se intampla in golul dintre doua dorinte. Asadar, cum e, de fapt, acest Hector al Sevillei, cum a fost supranumit? Vesel, multumit ca atatea femei ii cad in brate? Scarbit de succese si blazat? Ros de gandul ca nu gaseste nicio femeie care sa-i reziste, dovedindu-i astfel ca poate fi credincioasa? E un cinic care nu se sinchiseste de nimic? Un obsedat sexual pentru care lumea se reduce la un pat? Un mincinos pervers care nu se simte niciodata angajat de vorbele pe care le rosteste? Un artist pe care-l intereseaza spectacolul iubirii mai mult decat iubirea insasi? E un viril, dotat cu o insatiabila senzualitate, sau, dimpotriva, e un barbat care se teme de impotenta si vede in schimbarea femeilor un remediu? E un cuceritor care nu e fericit decat daca poate cuceri si trada, demonstrandu-si ca pentru el nimic nu e imposibil? N-are incredere in ceea ce dureaza sau lipsa de scrupule e, pentru el, o necesitate vitala? Fuge de sine, de o nefericire care, altminteri, l-ar coplesi? Sau, mai presus de toate, sunt intrebarile pe care Sganarelle le pune stapanului sau: “Crede in Dumnezeu?", “Nu se teme de iad?". Cand raspunde ca “doi si cu doi fac patru, iar patru si cu patru fac opt" o face pentru a se eschiva, fugind de un raspuns serios, sau pentru ca atat e tot ce crede el? E un disperat care nu vrea sa discute despre disperare cu imbecilii? Sau e un ins corupt pana in maduva oaselor? Un fanfaron sau un personaj tragic? Un las ori un elegant provocator? Un neconformist, un instigator impotriva conventiilor sau un depravat al posibilului, care nu pune pret decat pe ceea ce isi ia singur? Don Juan nu se sfieste sa forteze incuietoarea unei manastiri ca sa ajunga in patul unei tinere care ii place, dar ce inseamna asta? Ca metafizica pacatului duce, pentru el, tot in pat? Poate ca frivolitatea lui se ridica pe un infern. In acest caz, Don Juan, pacatosul, e de o mie de ori mai virtuos decat un calugar desfranat. Sau poate ca, in adancul sufletului, Don Juan e atat de vulnerabil, incat frivolitatea e singura sa armura. Clovnii nu rad, oare, ca sa-si ascunda tristetea? Nu ma atrage sa fac parte dintre aparatorii lui, acordandu-i mai multe justificari decat altii. Mai ales ca, oricat as vrea sa ma feresc de prejudecati, nu reusesc sa-l privesc cu destula intelegere. Pentru cineva lipsit de stiinta dezinvolturii, ca mine, Don Juan, inselatorul, e si un inselat. Aparent, e greu de gasit un barbat mai liber decat acest barbat care nu se lasa prins in mrejele niciunei femei. Fiecare popas al sau este preludiul unei noi plecari. Dar ce e libertatea? Nu exista libertate totala decat in cimitire. Cat timp traiesti, trebuie sa depinzi de ceva, de o speranta, de o dezamagire, de o tristete. Dar n-as vrea nici sa figurez printre procurorii lui. Ii las pe puritani s-o faca. Ma marginesc sa observ ca lui Don Juan ii sunt straine certurile, dar si impacarile. El nu stie cata suferinta se ascunde intr-o gelozie si cata fericire iti poate provoca o clipa in care te ridici deasupra acestei suferinte. In logica lui, nu exista regrete si, in consecinta, nu exista noapte care se lasa peste ceea ce “a fost". Totul se intampla “acum" sau in clipa urmatoare. Si niciun adevar nu e important, cu exceptia celui aflat in dorinte. Don Juan e omul tuturor ocaziilor. Lucrul cel mai important pentru el, dupa ce a facut un legamant, este sa-l incalce, ca sa poata face altul. Nu vrea sa se inchida in nicio fidelitate si, in sufletul sau, e pregatit mereu sa abandoneze. Nimeni nu s-a uitat cu o mai sincera nedumerire la cei care nu pot sa iubeasca decat suferind. E volubil si incantator. Doreste si obtine, de obicei, ceea ce doreste. In general, e grabit, ceea ce il impinge sa renunte, adesea, si la juraminte. Timpul il preseaza. Ceva mai complicate sunt relatiile sale cu cerul. Aparent e un eretic. Alta masca! Necrezand in mantuire (numai la Tirso de Molina nu si-a pierdut si credinta odata cu pietatea) si nefiind dispus sa-si amane dorintele de dragul unei rasplati nesigure, Don Juan pare sortit sa intre in conflict cu Biserica. El se gandeste in acelasi timp la Dumnezeu si la diavol sau e convins ca Dumnezeu ii va lasa suficient timp ca sa-si ispaseasca pacatele. Devine sperjur cu maxima usurinta, fara probleme, structural strain de o invatatura care pune viata de apoi deasupra vietii imediate. Si, desi cunoaste frica, si lasitatea, si ipocrizia, refuza in ultimul moment sa accepte ceea ce Galilei a acceptat: sa-si renege parerile. “Nu se va mai spune, orice s-ar intampla, ca eu sunt capabil sa ma caiesc", declara Don Juan ceea ce ar fi trebuit sa declare Galilei. Dar toata vorbaria lui, impertinenta si provocatoare, despre pacat e o perdea de fum la adapostul careia poate savarsi mai lesne pacatul. Ca de obicei, Don Juan e ambiguu. Doreste prea mult sau se multumeste cu prea putin. Iar remuscarile valoreaza pentru el cam tot atat cat valoreaza onoarea. Daca suna prea aspru ce spun, am o scuza. Caci spiritul donjuanesc a jucat, intre timp, un rol urat in istorie. Hotarat sa nu se vada decat pe sine, sa nu tina cont decat de dorintele si de placerile lui, decis sa ia din adevar, din realitate, doar ceea ce i se pare convenabil, Don Juan a asistat, adesea, indiferent, detasat, la adevarate orori. N-a vrut sa fie nici erou, nici victima si a continuat sa caute placerea, imperturbabil, printre crime. “Plangaretii" lui Savonarola care aruncau in foc podoabe, parfumuri si nuduri, considerandu-le diavolesti, practicau acelasi dispret prin virtute, fata de restul lumii, ca Don Juan prin viciu. Scos din budoarele sale unde l-a lasat Moliere si pus in fata unor mari traumatisme si suferinte, el a preferat sa considere viata un joc si sa creada ca inteligenta sta in abilitatea jocului. De aceea n-am mai putea vedea in el doar seducatorul care a introdus frivolitatea in austerul amor spaniol. In plus, arta lui de a justifica orice e cu atat mai suspecta cu cat e mai ispititoare. Michelangelo scria pe dosul unui desen: “Nu se stie cat sange costa". Don Juan se incrunta, nedumerit. De ce sa suferi cand placerea e infinit mai fireasca? In final, sa ascultam si o “victima" (din cele 1003) care crede, din pricina lui Don Juan, ca “barbatii sunt niste porci". “Sper ca nu ofensez pe nimeni cu parerile mele. N-as vrea. Dar sunt prea obosita ca sa ma prefac. Exista, se zice, un leac pentru fiecare boala. Important e sa-l afli. Dupa aceea, poti spera sa te tamaduiesti. Eu imi cunosc boala, dar ma tem ca nu voi avea rabdare pentru alte experiente. Caci am, din pacate, o memorie buna. M-a privit cu niste ochi goi. Si mi-a zis: “Eu trebuie sa plec”. “De ce?”, am intrebat eu, cu o seriozitate caraghioasa. “Fiindca asa trebuie”, mi-a raspuns. Am vrut sa-l opresc si l-am prins de brat. “Te rog, fara scene”, mi-a zis, uitandu-se la mine cu raceala. M-am pierdut cu firea si i-am zis: “Bine, daca asa vrei, pleaca. Sa nu te mai vad”. De atunci, plang ca o proasta. Si ma gandesc la cum “a fost”. Ii placea sa spuna ca orice dragoste e o forma de razboi. Cineva castiga razboiul si cineva il pierde. Dar nu l-am luat in serios. Si iata ca eu am pierdut “razboiul” dupa ce am capitulat fara conditii. Am pierdut “razboiul”, iar acum nu ma mai intereseaza nimeni. De ce? Simplu. Fiindca nu mai am incredere in dragoste. Acum cateva zile m-am purtat ingrozitor cu un barbat care nu avea nicio vina. Acasa, m-am certat. De ce esti proasta?, mi-am zis. Balaceste-te putin in viata, asa cum e, murdara si frumoasa. Daca nu te bucuri acum, cat esti tanara, cand s-o faci? Dar n-a mers. Azi dimineata, uitandu-ma in oglinda, am observat ca mi-au aparut doua riduri pe frunte care nu erau acolo inainte. M-am gandit sa plec undeva, sa nu mai vad oameni cunoscuti care sa ma intrebe cum o duc. Degeaba le-as spune ce-i in sufletul meu. Oamenii cred in orice minciuna, insa cu adevarul nu-i convingi. Iar barbatii, stiu acum, nu dau decat daca primesc. Marea dragoste, dragostea eterna, basme! Barbatii mint, fac pe sentimentalii, pana isi ating scopul. Dupa aceea iti intorc spatele. Se plictisesc sa fie credinciosi. N-am simtit nevoia sa ma bat ca feministele pentru drepturile femeilor. Nu m-a interesat decat un singur drept, si acela doar in legatura cu mine. Dreptul la dragoste. Si tocmai asta mi s-a luat. Deoarece niciun barbat n-a reusit sa destepte in mine bucuria de a iubi ca acest escroc".


(Octavian Paler)


UPDATE1 ( la comentariul 30.10.2010, 20:04:00)
Postez aici pentru anonimul cu oglinzile ca să înţeleagă cum stă treaba cu Tarzan şi de ce chicotesc vecinii şi portarii în spatele meu!




UPDATE: Donjuanismul (Albert Camus)Daca ar fi indeajuns sa iubim, lucrurile ar fi prea simple. Dar cu cat iubim mai mult cu atat se intareste si absurdul. Nu din lipsa de dragoste alearga Don Juan din femeie in femeie. E ridicol sa ni-l inchipuim ca pe un iluminat pornit in cautarea dragostei totale. Tocmai pentru ca iubeste femeile cu aceeasi inflacarare, si, de fiecare data, cu intreaga lui fiinta, simte nevoia sa repete aceasta daruire si aceasta adancire. De aici si speranta fiecareia de a-i da ceea ce niciuna nu i-a mai dat. Dar de fiecare data femeile se inseala adanc si izbutesc doar sa-l faca sa simta nevoia acelei repetitii. “In sfarsit, exclama una din ele, ti-am daruit dragostea!”. De ce sa ne miram cand Don Juan ii raspunde razand: “In sfarsit? Nu, ci doar o data mai mult.” De ce sa trebuiasca oare sa iubim rar, pentru a iubi mult? Don Juan e trist? Lucrul nu e verosimil. Abia de e nevoie sa fac apel la cronica. Rasul lui, insolenta triumfatoare, elanul lui si gustul lui pentru teatru, toate sunt limpezi si pline de veselie. Orice fiinta sanatoasa tinde sa se inmulteasca. Tot astfel si Don Juan. Mai mult decat atat, cei doi au doua pricini de tristete: ignoranta sau speranta. Don Juan stie si nu spera. El seamana cu acei artisti care isi cunosc limitele, nu le depasesc niciodata, si care, in acel precar interval in care stapaneste spiritul lor, vadesc usurinta minunata a marilor maestri. Geniul nu-i decat inteligenta care-si cunoaste hotarele. Pana la hotarul mortii fizice, Don Juan ignora tristetea. Din clipa in care stie, rasul lui izbucneste, facand ca totul sa-i fie iertat. A fost trist pe vremea cand spera. Astazi regaseste pe buzele acestei femei gustul amar si intaritor al stiintei unice. Amar? Abia daca: acea imperfectie necesara fara de care n-am sti ca suntem fericiti.
Ar fi o mare greseala daca am incerca sa vedem in Don Juan un om hranit cu invatatura Eclesiastului. Caci pentru el nimic nu mai e zadarnicie, in afara de speranta intr-o alta viata. Dovada ca o pune in joc impotriva cerului insusi. Nu vom intalni la el regretul de a-si fi irosit dorinta in desfatare – loc comun al neputintei. El i se potriveste lui Faust, care a crezut indeajuns de mult in Dumnezeu spre a se vinde diavolului. Pentru Don Juan lucrurile sunt mai simple. “Burladorul” din Molina raspunde amenintarilor infernului doar atat: “Nu-ti cer decat sa-mi dai un lung ragaz!”. Ce vine dupa moarte e fara insemnatate; in schimb, ce lung sir de zile il asteapta pe cel care stie sa fie viu! Faust cerea bogatiile acestei lumi: nu stia nefericitul, ca e de ajuns sa intinda mana ca sa le aiba. A nu sti sa-ti bucuri inima inseamna a o fi vandut. Don Juan, dimpotriva, pune ordine in satietate. Daca paraseste o femeie, nu inseamna catusi de putin ca n-o mai doreste. O femeie frumoasa e intotdeauna dorita. Dar el doreste o alta, ceea ce nu-i acelasi lucru.
E fericit in aceasta viata si pentru el nu-i rau mai mare decat s-o piarda. Nebunul acesta e un mare intelept. Dar oamenii care traiesc din speranta se impaca greu cu acest univers in care bunatatea lasa locul generozitatii, iubirea, tacerii virile, comuniunea, curajului solitar. De aceea toti se grabesc sa spuna: “A fost un om slab, un idealist sau un sfant.” Injosim intotdeauna maretia care insulta.
Cat ne indignam (sau radem, cu acel ras complice care injoseste ceea ce admira) de cuvintele lui Don Juan si de fraza, mereu aceeasi, pe care le-o spune tuturor femeilor. Dar pentru cel ce cauta cantitatea bucuriilor, importanta este doar eficacitatea. De ce ar mai complica acele cuvinte ce s-au dovedit de atatea ori deschizatoare de inimi? Nimeni, nici femeia, nici barbatul nu le asculta, ci mai curand asculta vocea care lerosteste. Ele sunt regula, conventia si politetea. Le spui, si abia dupa aceea ramane sa faci lucrul cel mai insemnat. Don Juan e dinainte pregatit. De ce si-ar face din asta o problema de morala? El nu se osandeste din dorinta de afi un sfant, ca Manara al lui Milosz. Pentru el infernul e ceva ce trebuie sfidat. El nu stie sa raspunda maniei divine decat intr-un singur fel: prin onoarea umana. “Sunt un om de onoare, ii spune el Comandorului, si-mi tin fagaduiala pentru ca sunt cavaler.” Dar la fel de gresit ar fi daca am face din el un imoralist. In aceasta privinta seamana “cu toata lumea”: are morala simpatiilor sau antipatiilor sale. Don Juan nu poate fi bine inteles decat daca ne referim la ceea ce simbolizeaza el in mod vulgar: seducatorul obisnuit si barbatul cu trecere la femei. E un seducator obisnuit. Cu singura diferenta ca e constient si, prin aceasta, e absurd. Un seducator care a devenit lucid va ramane, totusi, un seducator. Conditia lui este de a seduce. Numai in romane oamenii isi schimba conditia sau devin mai buni. Se poate insa spune ca nimic nu s-a schimbat si ca, totodata, totul s-a transformat. Don Juan transpune in act o etica a cantitatii, spre deosebire de sfant care tinde catre calitate. Omul absurd nu crede in sensul profund al lucrurilor. Chipurile acestea pline de caldura sau de fericire uimita, el le cerceteaza, le aduna si le arde. Timpul inainteaza o data cu el. Omul absurd nu se desparte niciodata de timp. Don Juan nu se gandeste sa “colectioneze” femei. El epuizeaza un numar cat mai mare, si, o data cu ele, sansele sale de viata. A colectiona inseamna a fi in stare sa-ti traiesti trecutul. Dar el refuza regretul, ca pe o alta forma a sperantei. Nu stie sa priveasca portrete.
Inseamna ca este egoist? In felul lui, fara indoiala, da. Dar si in aceasta privinta trebuie sa ne intelegem asupra cuvintelor. Exista oameni facuti sa traiasca si oameni facuti sa iubeasca. Cel putin asta ar spune Don Juan. Dar intr-o forma concisa care nu poate fi decat a lui. Caci iubirea de care e vorba aici se impodobeste cu iluzia eternitati. Toti specialistii pasiunii ne invata ca numai iubirea contrariata este vesnica. Nu exista pasiune fara lupta. O asemenea iubire nu-si afla sfarsitul decat in contradictia ultima, adica in moarte. Esti Werther, ori nimic. Si in aceasta privinta exista mai multe feluri de a te sinucide, dintre care unul consta in daruirea totala si in deplina uitare de sine. Don Juan stie, ca oricare altul, ca toate acestea pot fi emotionante. Dar el este si unul dintre putinii care stie ca nu asta e important. El mai stie si ca cei ce renunta, pentru o mare iubire, la orice viata personala, se imbogatesc poate, dar ii saracesc totodata, in chip sigur, pe cei pe care dragostea lor i-a ales. Mama, femeia patimasa au neindoielnic o inima secatuita, caci si-au indepartat-o de lume. Un sigur sentiment, o singura fiinta, un sigur chip, si totul e devorat. Don Juan insa e zguduit de o cu totul alta iubire, o iubire care elibereaza. Ea ii aduce toate chipurile lumii si freamatul ei se naste din constiinta ca e pieritoare. Don Juan a ales sa fie nimic.
Pentru el important e sa vada limpede. Numim iubire ceea ce ne leaga de anumite fapturi, numai fiindca ne referim la un anume fel colectiv de a vedea, de care sunt raspunzatoare cartile si legendele. Dar, de fapt, nu cunosc din dragoste decat acel amestec de dorinta, de tandrete si de inteligenta care ma leaga de o faptura anume. Acest amestec nu este acelasi fata de cutare alta faptura. Nu am dreptul sa dau tuturor acestor experiente acelasi nume. Aceasta ma scuteste de a le trai in aceleasi gesturi. Omul absurd multiplica si in acest caz ceea ce nu poate unifica. El descopera astfel un nou fel de a fi care-l elibereaza cel putin in aceeasi masura in care ii elibereaza pe cei din jurul lui. Singura dragoste generoasa este aceea care se stie trecatoare si totodata unica in felul ei. Manunchiul vietii lui Don Juan se impleteste din toate aceste morti si din toate aceste invieri. Asa intelege el sa se daruiasca si sa trezeasca la viata. Va las sa judecati daca putem numi asta egoism.
Ma gandesc aici la toti cei care tin cu orice pret ca Don Juan sa fie pierdut. Nu numai intr-o alta viata, dar si in aceasta. Ma gandesc la toate acele povesti, legende si glume despre un Don Juan imbatranit. Dar Don Juan e dinainte pregatit pentru ce-l asteapta. Pentru un om constient, batranetea si ceea ce vesteste ea nu inseamna o surpriza. Caci nu e constient decat tocmai in masura in care nu-si ascunde intreaga ei oroare. Exista la Atena un templu consacrat batranetii, unde erau dusi copiii. Cu cat radem mai mult de Don Juan, cu atat chipul lui ni se arata mai lamurit. El refuza astfel chipul pe care i l-au faurit romanticii. Caci nimeni nu vrea sa rada de acel Don Juan al lor, chinuit si vrednic de mila. Il deplangem, si poate cerul insusi ii va rascumpara pacatele. Dar nu acesta e adevaratul Don Juan. In universul pe care el il intrezareste, ridicolul e de asemeni cuprins. I s-ar parea firesc sa fie pedepsit: asta-i regula jocului. Si generozitatea lui consta in faptul de a fi acceptat, fara rezerve, regula jocului. Dae el stie ca are dreptate si ca nu poate fi vorba de pedeapsa. Un destin nu-i o sanctiune.
Iata crima lui, si intelegem acum de ce oamenii care cred in eternitate cheama pedeapsa asupra lor. El a ajuns la o stiinta fara iluzii care neaga tot ceea ce ei afirma. Cunoaste iubind si posedand, cucerind si epuizand. Este dusmanul lor cel mai inversunat, in masura in care ii ignora. Un cronicar povesteste ca adevaratul “Burlador” a murit asasinat de cativa calugari franciscani, ce au vrut “sa puna capat desfraului si nelegiuirilor lui Don Juan care, prin nastere, sta in afara oricarei pedepse”. Apoi au spus ca a fost lovit de traznetele ceresti. Dar nimeni n-a facut dovada acestui sfarsit ciudat; dupa cum nimeni n-a dovedit contrariul. Fara a mai intreba daca faptul e verosimil, pot sa spun ca e logic. Vreau doar sa retin termenul de “nastere” si sa fac un joc de cuvinte: nevinovatia lui Don Juan era chezasuita tocmai de faptul ca traia. Doar moartea i-a putut aduce o vinovatie devenita acum legendara.
Ce altceva inseamna acest comandor de piatra, statuia inghetata ce s-a pus in miscare pentru a pedepsi sangele si curajul care au indraznit sa gandeasca? In el se rezuma toate puterile Ratiunii eterne, ale ordinii, ale moralei universale, intreaga maretie straina a unui Dumnezeu supus maniei. Piatra aceasta uriasa si fara suflet nu-i decat simbolul puterilor pe care Don Juan le-a negat pentru totdeauna. Dar misiunea comandorului se opreste aici. Fulgerul si tunetul se pot intoarce in cerul artificial din care au fost chemate. Adevarata tragedie se joaca in afara lor. Nu, Don Juan n-a murit strivit de o mana de piatra. Cred in sfidarea legendara, in rasul nebunesc al omului sanatos, infruntand un Dumnezeu care nu exista. Dar cred mai ales ca in acea seara in care Don Juan il astepta la Anna, comandorul n-a venit, si ca necredinciosul a simtit, dupa ce miezul noptii trecuse zadarnic, teribila amaraciune a celor ce-au avut dreptate. Accept insa mai de graba acea povestire care-l ingroapa de viu, la sfarsitul zilelor sale, intr-o manastire. Nu pentru ca latura ei religioasa ar putea fi socotita verosimila. Ce adapost sa-i ceara Don Juan lui Dumnezeu? Dar un atare fapt reprezinta mai curand concluzia logica a unei vieti pe de-a-ntregul patrunsa de absurd, deznodamantul crancen al unei existente inchinate bucuriilor fara de viitor. Aici placerea se termina in asceza. Trebuie sa intelegem ca ele pot fi cele doua chipuri ale aceleiasi despuieri. Ce imagine mai inspaimantatoare ne putem dori decat aceea a unui om pe care trupul il tradeaza si care, pentru ca nu a murit la timp, joaca pana la capat comedia, asteptandu-si sfarsitul, fata in fata cu un Dumnezeu pe care nu-l iubeste, slujindu-l cum a slujit viata, ingenunchiat in fata vidului si cu bratele intinse catre un cer mut pe care-l stie fara adancime.
Il vad pe Don Juan intr-o chilie, intr-una din acele manastiri spaniole pierdute pe o colina. Si daca mi-l inchipui privind ceva, atunci nu mi-l inchipui privind fantomele iubirilor trecute ci, poate, printr-o ferestruica fierbinte, campia tacuta a Spaniei, pamant magnific si fara suflet, in care se recunoaste. Da, pe aceasta imagine melancolica si plina de stralucire trebuie sa ne oprim. Sfarsitul ultim, asteptat dar niciodata dorit, sfarsitul ultim e vrednic de dispret.

28 oct. 2010

Ion Adrian pentru Elena Udrea.

Dna ministru si deputat Elena Udrea, Felicitari Guvernului si dvs personal pentru depasirea acestui moment nenorocit creat artificial de PSDNL, cu RTV si Antene la manipulare si dezinformare. Ce turbare pe multi, ca PDL si ceilalti au ales o cale corecta din punct de vedere constitutional, uman si tactic pentru a ingreuia trecerea motiunii, dar veti fi atacati pe unde va vor prinde cu aceasta chestiune si de aceea doresc sa incerc sa contracarez din nou argumentele tuturor acestora care fac afirmatii de genul: 1. Nu e corect sa nu votezi la motiune ca sa-ti sprijini guvernul? Raspuns: De unde pana unde rezulta ca trebuie sa-ti sprijini printrun spectacol Guvernul, caci votul contra motiunii este nerelevant ca efect juridic si ramane doar un spectacol nenecesar, numarandu-se si anuntandu-se cum a vazut toata lumea mai intai cate voturi au fost pentru motiune si care daca au fost sub minimul necesar de 236 motiunea nu a fost adoptata si in consecinta guvernul a ramas in functiune in forma actuala, celelalte ne mai fiind necesare dar votantii pentru guvern trebuind sa suporte insulte de tot soiul daca vedem ce s-a intamplat ieri. 2. Procedand astfel PDL a dat dovada de lipsa de respect fata de opozitie. Fals. Unde este neacceptarea unei dorinte de spectacol a opozitiei cu numaratori de voturi pentru necesare si contra sau abtineri nenecesare o lipsa de respect? Dar daca opozitia vorbeste de respect care sunt dovezile de respect pentru putere pe care o dovedesc liderii si parlamentarii opozitiei peste tot si numai ieri Ponta in strada si parlament, Ponta si Crin et co in parlament si prin toate emisiunile cu vituperari si insulte nedemne, de tipul turma de oi legate de scaun etc, asa ca daca ar fi fost doar vorba sa li se dea peste nas a fost intradevar o buna ocazie; 3. Procedand astfel PDL si-a lipit parlamentarii de scaun interzicandu-le sa voteze pentru s-au contra motiunii. Fals: afirmatia ar fi corecta daca votul contra motiunii ar fi avut vreo relevanta juridica asa ramane o problema de natura propagandistica si de imagine si fiecare partid este liber sa procedeze in consecinta. Pentru PDL imaginea unitatii in respectarea unei decizii luate de conducerea partidului si a grupurilor palamentare ale tuturor formatiunilor care sprijina guvernul, de simplificare si clarificare a momentului votului, impiedecand furaciuni la inghesuiala care deobicei s-au produs intotdeauna in astfel de situatii, poate fi o solutie mai buna decat cea dorita de PSD. Cat timp ambele variante sunt la fel de legitime nu e nimeni obligat si nici compromis indiferent pe care o alege iar stilul dictatorial, de comunisti care cand nu faci exact ce vor ei, esti prost, lash etc. In plus niciun parlamentar nu poate fi obligat sa voteze sau nu sau cum sa voteze. Cine dorea sa voteze contra propriului guvern o facea dar in situatia e ieri o facea evident si transparent. Eu consider ca secretul votului in parlament cat timp nu esti candidat independent este lipsit de sens si reprezinta doar deresponsabilizarea parlamentarilor, subminand democratia PS. In context singurul care s-a abtinut efectiv este Oajdea dar este de fapt o tampenie sa te abtii bagand bile ca sa ingreunezi numaratoarea cand este mai simplu sa nu votezi. Dar Oajdea este un soi de paranoical de mica anvergura, prea plin de personalitatea proprie, dar care de foarte multe ori are dreptate in ce spune si bine a facut PDL ca nu l-a exclus caci incercand sa fie principial apara uneori foarte bine PDL iar ieri la un post PSD il acoperea de insulte ca nu a votat contra guvernului Oajdea spunand ca nu poate vota pentru cadere cand asta inseamna implicit sa voteze ptr un PSDNL lipsit de consistentza. Dar in acelasi timp un parlamentar care voteaza contra deciziilor de partid nu are ce cauta in partid caci nu-i mai reprezinta interesele ramanand desigur parlamentar al alegatorilor care l-au votat nominal dar din pacate nu stim niciodata daca acel nominal era ales si in colegiul respectiv daca reprezenta partidul advers PPS. Dar de exemplu la angajarea raspunderii pe legea invatamantului, PDL si arcul guvernamental care in camera au votat legea pot dori daca apreciaza ca fiind util ca imagine, sa voteze efectiv contra unei motiuni daca va fi pusa de data asta nu ca spectacol ci ca o dovada ca legea invatamantului prin votul majoritar contra motiunii ar fi o ultima dovada ca in parlament legea invatamantului are o majoritate ce nu se poate exprima prin blocajul facut cred ca de Geoana in Senat si asta este si motivul pentru care consider ca nu este neconstitutionala, cum spun unii angajarea raspunderii pe aceasta lege caci daca ar fi asa un blocaj de acest gen s-ar putea perpetua un timp indefinit in ciuda majoritatilor efective existente in forurile legiuitoare ceea ce abia asta ar fi neconstitutional in spirit daca nu si in litera Cat despre argumentul ca vechea decizie a CCR ar bloca azi legea este o prostie caci atunci s-a considerat ca angajarea raspunderii era prematura legea nefiind suficient si transparent discutata ceea ce azi nu mai este cazul caci o prima varianta a trecut deja in 2009 printr-o asumare reusita parlamentar cu sprijin pe atunci si de la PSD, si intre timp a trabatut si circuitul obisnuit, normal, finalizat prin votul in camera urmand un blocaj murdar in senat. In cazul in care se va hotara astfel, nu va mai fi doar problema caderii motiunii care cade fara 236 voturi ci sa aveti dvs 236 voturi efective caci altfel, nu pica guvernul dar va faceti de ras si deci mobilizarea va trebui sa fie perfecta si este intr-un fel riscant caci mai sunt boli etc. Asadar desi ar fi frumos sa reusiti ce spun mai sus, sunt constient ca poate nu e perfect realist si decat sa am 100 de voturi contra motiunii mai bine sa nu am niciunul. Numai bine si succes.

Ghiţă1964.

Acolo se afla Romania dupa 20 de ani de "democratie"si conducerea inteleapta a clasei politice!

Cate din aceste punctele au fost respectate?
Obiectivele fundamentale pe care si le asuma si promoveaza Guvernul Romaniei sunt:
1. Asigurarea unui climat economic de stabilitate, in contextul crizei economice globale.
2. Protejarea locurilor de munca, prioritate a perioadei urmatoare, precum si crearea de noi locuri de munca, inclusiv in mediul rural.
3. Protejarea si cresterea graduala a puterii de cumparare a populatiei.
4. Asigurarea unui sistem fiscal echitabil prin mentinerea cotei unice de impozitare existente de 16% si acordarea de compensatii si deduceri fiscale pentru persoanele cu venituri mici, precum si reducerea numarului de taxe si impozite.
5. Adoptarea unui regim riguros de cheltuire a banului public si trecerea la elaborarea bugetului de stat in sistem multianual.
6. Asigurarea resurselor financiare necesare sustinerii sistemului pensiilor de stat, inclusiv prin cuprinderea in aceasta categorie a pensiilor din agricultura, avandu-se in vedere principiile contributivitatii si solidaritatii.
7. Continuarea procesului de reforma in domeniul justitiei in vederea garantarii independentei acesteia, neimplicarii politicului in actul de justitie si asigurarii accesului egal al tuturor cetatenilor la justitie.
8. Descentralizarea, inclusiv financiara, a administratiei publice prin delimitarea clara a competentelor, pe principii europene, in scopul cresterii autonomiei administrative cu respectarea principiului subsidiaritatii.
9. Asigurarea unui cadru normativ si institutional stabil in scopul stimularii activitatii IMM-urilor si asigurarii unui mediu de afaceri predictibil.
10. Sprijinirea, prin masuri concrete, a agriculturii, inclusiv prin acordarea de subventii si reabilitarea sistemului national de irigatii.
11. Realizarea unui ritm inalt de absorbtie a fondurilor europene si asigurarea resurselor financiare necesare pentru cofinantarea proiectelor realizate cu acestea.
12. Realizarea Programului national pentru construirea de locuinte sociale si pentru tineri.
13. Dinamizarea si simplificarea administratiei publice prin reformarea structurilor administrative si reducerea birocratiei.
14. Dezvoltarea intr-un ritm foarte rapid a sistemului de infrastructura din Romania, indeosebi a celei rutiere si feroviare, inclusiv pentru orasele mici si mediul rural.
15. Asigurarea securitatii energetice a Romaniei si a cetatenilor sai, inclusiv prin promovarea tehnologiilor ecologice alternative.
16. Reforma in domeniul educatiei, avand la baza ridicarea nivelului de performanta a sistemului educational si asigurarea unor venituri decente pentru cei care isi desfasoara activitatea in cadrul acestui sistem, in conformitate cu prevederile Pactului pentru educatie.
17. Reforma in domeniul sanitar, avand la baza necesitatea asigurarii calitatii serviciilor pentru toti beneficiarii sistemului de asigurari de sanatate din Romania.
18. Cresterea alocatiilor de stat pentru copii.
19. Dezvoltarea durabila si reducerea decalajelor intre dezvoltarea marilor si micilor orase, precum si intre zonele rurale si cele urbane dezvoltate.
20. Asigurarea conditiilor necesare in domeniul cercetarii stiintifice si tehnice in vederea afirmarii activitatii de creatie si inovare, dezvoltarii unor tehnologii autohtone avansate, cresterii competitivitatii produselor romanesti.
21. Relansarea turismului si a sportului ca domenii de importanta nationala.
22. Adoptarea legii privind sistemul unitar de salarizare a persoanelor platite de la bugetul statului.
23. Cresterea eficientei activitatii parlamentare si consolidarea credibilitatii acestei institutii fundamentale a democratiei.
24. Continuarea reformei sistemului electoral.
25. Consolidarea rolului si statutului Romaniei in UE ca stat activ si implicat, capabil sa isi promoveze interesele in stransa cooperare cu partenerii sai europeni, ca al saptelea stat in UE, ca numar al populatiei.

Zaharescu Valeriu.

Mda, nu prea mai intru pe RealPolitic pentru a comenta dar intru permanent să citesc. Zaharescule am două să-ţi spune:
1. mă cu boltă şi presiune pe diacriticele tale.
2. EXCELENT COMENTARIU!


zaharescu valeriu 27.10.2010 at 13:10"Pentru că în general mă informez direct de la sursă, sau din media nepartizană, îndrăznesc să-ţi răspund eu, mai ales că am absolvit (la zi) o facultate de Electrotehnică. Hai să detaliem puţin mai mult lucrurile, mult mai mult decât o fac diversioniștii de la iRTV, preocupaţi doar să-şi apere mogulul (care nu va scăpa, te asigur) :

1. Categoria definită mai târziu cu sintagma de ,,băieţi deștepţi” a apărut într-o perioadă, începând cu anii 1998-1999, când Hidrolelectrica era într-o situaţie catastrofală, nedeţinând contracte ferme pe termen lung de livrare în regim constant a energiei electrice. Pentru a efectua plăţile curente interne și a investi în lucrări ample de reparaţii și retehnologizare, erau necesare linii de credit bancar ce trebuiau garantate cu documente care să ateste un flux financiar CONTINUU pe o perioadă îndelungată. Aceste documente, nu puteau fi decât contracte de livrare a energiei pe termen lung, cu cantităţi previzibile antamate.
În toată Europa, stabilitatea sistemelor energetice se menţine prin contracte bilaterale PE TERMEN LUNG, doar SURPLUSUL de energie fiind vândut pe bursă.

2. Răuvoitorii, cei care riscă orice, inclusiv STABILITATEA, PREDICTIBILITATEA ȘI CREDIBILITATEA economiei naţionale, au făcut VOIT o confuzie. Au introdus declarativ, societatea ALRO Slatina în categoria ,,băieţilor deştepţi”. În realitate, societatea ALRO este consumator direct de energie, CEL MAI MARE DIN ROMÂNIA, ponderea energiei electrice în structura preţului de cost al aluminiului fiind de cca două treimi, în timp ce ,,băieţii deștepţi” sunt INTERMEDIARI de energie, respectiv companii care cumpără și revând energie la diverşi consumatori. Problema a apărut în media , când unii din ,,băieţii” mai șmecheri, cum ar fi…GRIFCO , și-au dorit și ei UN PREȚ MAI MIC de achiziţie a energiei, comparabil cu cel de la ALRO, sau, să revândă EI la ALRO ca să le crească profitul DOAR întocmind niște hârtii ŞI NU ORICUM, CI CONSTANT ŞI PE TERMEN LUNG!

În fapt, se disting câteva idei principale:
- ALRO exportă aluminiu în toată lumea și ține în viaţă o întreagă industrie orizontală cu sute de mii de locuri de muncă . De această societate depind firme care produc piese de schimb pentru Dacia ,Renault şi Ford, de asemeni SOCIETĂŢI RENTABILE, care aduc venit național substanţial. A mări preţul energiei, fie prin renegociere directă , fie prin introducerea unui intermediar-verigă, ar însemna ÎNCHIDEREA ALRO și efectul de domino este garantat !
- Preţul de la ALRO este mai mic decât la alţi consumatori dintr-un motiv foarte simplu: ALRO consumă CONSTANT și PE TERMEN LUNG, asigurând prin urmare utilizarea OPTIMĂ și cu COSTURI MINIME a sistemului energetic național. Există totuși clauza contractuală că sporul prețului la aluminiu pe piață, poate atrage și creşterea corespunzătoare a preţului de achiziţie per megawat-oră.
Ceilalţi consumatori industriali, au un regim INTERMITENT și VARIABIL în consum, determinând VÂRFURI DE SARCINĂ și implicit REPORNIREA UNOR SURSE/CAPACITĂŢI SUPLIMENTARE cu costuri pe măsură !De aceea contractele cu consumatorii de acest tip se încheie la PREŢURI MAI MARI.
- Treptat, din intermediarii iniţiali, au rămas DOAR companiile mari, cu cifre de afaceri de miliarde de euro și care vând energie în toată zona noastră europeană. Cu aceştia, directorul DAVID, (DEŢINĂTOR AL UNUI CARNET DE MEMBRU PSD, NUMIT DE GEOANĂ), în parteneriat cu domnul Videanu, a(au) renegociat în 2009, o parte din contracte, aducând prețul energiei hidro livrate aproape de prețul pieţei. Pe primele 9 luni ale anului 2010, Hidroelectrica are DEJA un profit de cca 415 milioane !
- În decembrie 2010, cele trei companii mari, Hidro, Termo și Nuclear Montaj, se vor transforma în două : Electra și Hidroenergetica. În acest fel, "coșul" energiei va fi mai ușor de gestionat, existând posibilitatea ca preţul energiei chiar SĂ SCADĂ în 2011! Depinde de ANRE.
TOATE ACESTE INFORMAŢII LE-AM AFLAT DE LA UN DIRECTOR PESEDIST DAR COMPETENT, PE CARE ADRIAN VIDEANU L-A MENŢINUT !Şi vă mai spun ceva : acest director NU A FOST CONTACTAT DE iRTV, DEŞI STĂTEA CU TELEFONUL ÎN MÂNĂ !Și când te gândești că zvonistica încearcă să ne inoculeze ideea că PDL a numit peste tot directori doar pe criterii clientelare și nu de competenţă. Bleahh! De aceea, reiterez ACUM ŞI AICI,aprecierea mea deosebită pentru acest manager de excepţie care este d-nul Videanu.

Concluzie:
Las la latitudinea cetăţenilor neutrii să aprecieze CINE vrea binele acestei ţări şi CINE NU şi dacă băsescienii sunt corect poziţionaţi sau nu, în raport cu interesul naţional."

Moţiune.

Atât timp cât Ponta şeful PSD nu înţelege că partidul nu trebuie aliniat intereselor lui Vântu şi Patriciu, atât timp cât Ponta nu înţelege că trebuie să se delimiteze răspicat faţă de păpuşelul gonflabil al lui Patriciu, toate acţiunile PSD vor fi nişte PÂRŢURI!

Atenţie!
6 dintre scandalagii de ieri fac parte din galeria de suporteri ai clubului STEAUA! Cumva George Becali să fi început a face politica opoziţie sau influenţa nefastă a "cancelarului văr" Virgil Becali a început să fie tot mai puternică? Hmmmm, teoretic la George Becali este aplicabilă zicerea:
GURA FACE, CURUL TRAGE!
practic însă, se aplică zicerea:
VIRGIL FACE, GIGI TRAGE!

24 oct. 2010

In memoriam.

Mulţi dintre voi atunci când ograda unde ne cuboltăşipresiune a dispărut aţi crezut că totul a fost în zadar. Nicidecum! Ce a fost scris acolo v-a rămâne!
Şi doarece la capitolul timp liber stau extrem de rău iaca ceva mai vechi:

Alegerea ”A muri sau a fi fericit!” depinde de fiecare!!!

CINE MOARE?
de Pablo Neruda
Moare cate putin cine se transforma in sclavul obisnuintei,
urmand in fiecare zi aceleasi traiectorii;
cine nu-si schimba existenta;
cine nu risca sa construiasca ceva nou;
cine nu vorbeste cu oamenii pe care nu-i cunoaste.
Moare cate putin cine-si face din televiziune un guru.

Moare cate putin cine evita pasiunea,
cine prefera negrul pe alb si punctele pe “i” in locul unui vartej de emotii,
acele emotii care invata ochii sa straluceasca,
oftatul sa surada si care elibereaza sentimentele inimii.

Moare cate putin cine nu pleaca atunci cand este nefericit in lucrul sau
Cine nu risca certul pentru incert pentru a-si indeplini un vis;
Cine nu-si permite macar o data in viata sa nu asculte sfaturile “responsabile”.

Moare cate putin cine nu calatoreste, cine nu citeste,
cine nu asculta muzica, cine nu cauta harul din el insusi.
Moare cate putin cine-si distruge dragostea; cine nu se lasa ajutat
Moare cate putin cine-si petrece zilele plangandu-si de mila si
detestand ploaia care nu mai inceteaza.
Moare cate putin cine abandoneaza un proiect inainte de a-l fi inceput;
cine nu intreaba de frica sa nu se faca de ras si
cine nu raspunde chiar daca cunoaste intrebarea.

Evitam moartea cate putin, amintindu-ne intotdeauna ca
“a fi viu” cere un efort mult mai mare decat simplul fapt de a respira.
Doar rabdarea cuminte ne va face sa cucerim o fericire splendida.
Totul depinde de cum o traim…

Daca va fi sa te infierbanti, infierbanta-te la soare
Daca va fi sa inseli, inseala-ti stomacul.
Daca va fi sa plangi, plange de bucurie.
Daca va fi sa minti, minte in privinta varstei tale.
Daca va fi sa furi, fura o sarutare.
Daca va fi sa pierzi, pierde-ti frica.
Daca va fi sa simti foame, simte foame de iubire.

Daca va fi sa doresti sa fii VREAU A FI FERICIT!
(oare suntem capabili să vrem a fi fericiţi?)” fericit,
doreste-ti in fiecare zi…
EMD:
”FERICIREA ESTE DICTATĂ DE SINGULARITATE, DACĂ EU VREAU SĂ FIU FERICIT, POT SĂ FIU FERICIT! FERICIT POT SĂ FIU ORICÂND ŞI ORIUNDE, EXISTÂND O SINGURĂ CONDIŢIE: SĂ VREAU A FI FERICIT!
(oare suntem capabili să vrem a fi fericiţi?)”

Te sparg!

23 oct. 2010

De la Freddye.



PS1 Decret Nr1/23 octombrie 2010
Freddye este mai dement ca mine.
:))))))))
PS2 Colonele nu eşti sănătos! Păi bine măi omule, tu un domn bătrân şi serios îţi zboară mintea după DOS-uri de muieri? Mdap, ce să zic? Bune DOS-uri!
:))))))))

Tudor Gheorghe.

Iaca PSD-isto că te-am satisfăcut şi am bagat-o pentru pentru Ghiţă135!

22 oct. 2010

Banc demenţial de la neamţu'.

Un cuplu ia cina intr-un restaurant de lux. La un moment dat se apropie de masa lor o femeie foarte atragatoare si clar mai tanara decat sotia. Necunoscuta se apleaca si-l saruta pe barbat cu un gest plin de familiaritate si tandrete. Sotia hiper-revoltata intreaba: - Cine e fufa asta?
la care sotul raspunde calm: - E amanta mea! Sotia riposteaza pe un ton ucigas: - Divortez! Ma mut inapoi la mama! Sotul nu-si pierde calmul si-i raspunde: - Bine, daca tu crezi ca iti va fi mai bine asa. Dar nu uita ca dupa divort se vor termina vacantele in strainatate, shopping-ul de Craciun la Paris , vacantele de schi in Alpi si asa mai departe. Eu nu tin neaparat sa divortez dar nu iti voi sta in cale. Minute de tacere in clinchet de tacamuri. Deodata se deschide usa si intra cel mai bun amic al cuplului la brat cu o femeie tanara si atragatoare. Sotia intreaba consternata: - Cine-i tipa care a intrat cu Mitica? Sotul raspunde fara vreo modificare in tonul vocii: - Este Fifi, amanta lui. Dupa alte cateva secunde de tacere se aude vocea sotiei spunand: - A noastra-i mai frumoasa!

Arhivă blog